Tuesday, December 30, 2014

Primul Crăciun cu Ioana

Am petrecut prima zi de Crăciun cu soacra mea şi cumnaţii. Bebeluşa la ţol festiv, primise o rochiţa roşie de Crăciuniţă, eu am săpat prin dulap şi am găsit nişte dresuri albe cu model în care am gătit-o. Primele secunde în rochiţă, bebeluşa se simţea cumva străină- în general ea e mai sport aşa, cu hanorace cu glugă şi diverşi şalvari cât mai comozi- taică-su "pac-pac" poze cu scula cea nouă Nikon, cumpărat special pentru a face mii şi mii de poze minunatei. S-a acomodat uşor-uşor cu noua costumaţie, a făcut senzaţie, eu şi taică-su suntem topiţi, încă ne uităm la poze într-una ca proştii..S-a purtat ca un om mare în vizită, nu a stricat nimic- doar o fundiţă din bradul cumnatei, nu se pune- nu a plâns decât seara, când ne dădea de ştire că e momentul să plecăm. A mai primit nişte manţocării care au ţinut-o ocupată o perioadă, a râs, ne-a arătat noul dinte apărut de câteva zile (incisivul stang).
A doua zi am plecat la ţară la părinţii mei. Ioana în centrul atenţiei, toţi sunt terminaţi după ea, fratele meu (n-aş fi zis că o să-l cucerească un bebeluş în halul ăsta), mamaie, tataie. Le-am dus poze printate în album, să aibă şi oamenii cum să mai ţină în frâu dorul. A mâncat bine, a dormit mai puţin bine, cu plânsete nervoase consolabile doar cu sân, şi parcă nici cu ăla. Am introdus peşte alb în alimentaţie- avea mama în congelator o ştiucă, am tăiat o rondea, am fiert-o bine, cu legume şi lămâie, a mâncat Ioana mea de a rupt! Super veste, mă bucur că îi place peştele, o să încerc să-l introduc în alimentaţie cât mai des.
Ne-am întors pentru că soţul lucrează zilele astea.  Fetiţa iar nu doarme bine, se anunţă incisivul numărul doi. În schimb, bolboroseşte chestii. Are în repertoriu ceva silabe: da, ba, bea, be-be. O să fac pe mine de emoţie când va zice mama, presimt eu. Se alintă ca un copil mare, dă capul pe spate să o pup, pune capul pe mine şi râde complice.. E aşa frumoasă perioada asta, mă uit la ea cum creşte şi parcă îmi amintesc din ce în ce mai vag cum era în primele zile, din puiuţul ăla mic şi fragil s-a transormat într-un puiuţ un pic mai mare şi un pic mai puţin fragil.
Anul trecut pe vremea asta aveam nişte arsuri crunte, nu puteam să mănânc mai nimic, aveam ceva temeri că se va declanşa naşterea prematur, nu ştiam ce mă aşteaptă şi în ce mă băgasem. Acum am mâncat de toate, din belşug, dar cu moderaţie, m-am simţit bine, am mai scăpat de temeri şi tot nu ştiu în ce m-am băgat.
Aş bea în schimb nişte vin. Cu şorici:). Amân plăcerea pentru anul viitor. Hai, că se poate! 

Monday, December 22, 2014

Bebeluşul la nouă luni

Miercuri Ioana a împlinit 9 luni. Aşadar, 9 luni gravidă, 9 luni mamă, bebeluş în burtă şi respectiv afară. Trag speranţă că după o sarcină destul de dificilă şi după aceste 9 luni tot dificile urmează o perioadă mai calmă pentru mine.
Ce face Ioana la 9 luni? Se ridică în picioare cu sprijin şi stă acolo destul de bine, din când în când se bălăngăne de parcă ar fi beut nişte ţuică:)))). Manevrează din ce în ce mai dibace premergătorul, se încadrează din prima în spaţiul uşilor, vine după mine cu el în baie, în bucătărie, peste tot. O strig şi vine la mine, deci ştie că o cheamă Ioana, deşteapta lu mama...În schimb rupe florile din casă, le jumuleşte bine şi lasă frunzele pe jos. Trage cărţile din bibliotecă, le studiază cu maxim interes, le deschide, le închide, le mai şomoiogeşte puţin. Bagă degetele în priză, motiv pentru care am cumpărat nişte apărătoare dopuri speciale de la Primii Paşi (din Bebe Tei, of course). Are priza ei preferată, cea de pe holul mic, unde mai calc eu hainele ei de prinţesă.
Are o pasiune pentru laptop, smulge mouse-ul şi-l târăşte prin toată casa după ea. Dacă mă vede cu laptopul deschis, plânge de rupe să butoneze ea, motiv pentru care nu prea mai apuc să scriu (mă cam părăseşte inspiraţia când am pe fundal nişte orăcăieli insistente).
Are în continuare doi dinţi, ceilalţi sunt încă în stadiu de ameninţare iminentă. E plină de bale în schimb, face ploicică de zor şi ne stropeşte cum apucă.
Cântă ca o soprană, ţipă, scoate onomatopee, încă nu are silabe în program(deşi am auzit-o şi eu şi taică-su zicând diverse chestii, fără să le repete). Sunt nerăbdătoare să-mi zică mama, cred că o să fac pe mine de emoţie. La propriu.
Se alintă ca o şmecheră mică ce e. Dă capul pe spate şi zâmbeşte galeş, să o pup pe bărbie şi gât, pune capul pe mine, pe taică-su, sau pe premergător şi se uită într-un fel anume..E mortală.
Am învăţat-o să bată din palme Bravo-bravo, şi bate şi ea cu mine- să leşine soră-mea de dragul ei când a văzut-o.
Când plânge, plânge şi gata. Are o ambiţie, vai de capul meu şi de al lui taică-su. Ne aşteaptă vremuri grele, presimt eu.
Ies cu ea zilnic, chiar dacă sunt doar câteva grade afară. Îi place în parc, pe stradă, e curioasă să vadă tot ce e în jurul ei. E prietenoasă cu lumea, îi studiază cu atenţie, nu e ruşinoasă deloc.
Mănâncă o banană medie la o masă, biscuiţi- vai, ce mizerie face- a declarat război iaurtului, deşi eu tot îi strecor câteva linguriţe. Nu mai mănâncă mere şi pere ca pe vremuri, mă mulţumesc cu banana.
Vineri am fost la doctor. Pentru prima oară de când mergem la control, bebeluşa a considerat necesar să plângă de mama focului, de unde până acum era fascinată de stetoscopul doctoriţei, acum era prea ocupată să se facă auzită... Doctoriţa ne-a spus că urmează o fază nouă, în care bebeluşa o consideră un potenţial pericol, şi d-aia face aşa. În rest, totul e ok, 72,5 cm cu 8 kilograme, înăltuţă şi suplă, aşa zice percentila 50. Introducem peştele alb în alimentaţie, 1 dată pe săptămână, încercăm să nu mai alăptăm copilul noaptea (vai şi amar, asta e altă poveste), o încurajăm să mestece cu chestii gen "finger food" (scumpe ca naiba, am găsit nişte biscuiţi de la Organix, o să fac eu cred, am găsit pe net ceva reţete).
Ce fac eu? Alăptez mai rar, deci am mai multă libertate, dacă e taică-su disponibil. Am fost la un tuns, (super ofertă la salon Vogue din zona Tineretului tuns, spălat coafat la 60 de lei), am fost la un teatru, merg de 3 ori pe săptămână la sport (ăsta e la parterul blocului în care stau, dar e extrem de folositor). Noroc cu sora din dotare care mă scoate din casă:).
Poate ajung şi la dentist după sărbători, pentru un detartraj şi ceva consult.
Şi mai vedem, vreau să redevin sociabilă, sunt optimistă:D.

Tuesday, December 16, 2014

Scrisul terapeutic.

Oare de ce toate- sau mai toate- proaspetele mămici- îşi fac blog? Nu înţelegeam nici eu înainte să-mi fac blog. De fapt e foarte util scrisul ăsta, are funcţie terapeutică pentru o femeie în care hormonii fac tumba, care stă doar în casă şi a cărei singură legătură cu lumea de afară este internetul.
Aşadar eu scriu nu numai pentru a înregistra experienţele mele ca mamă, momentele astea unice prin care trec şi care se uită, dacă nu sunt notate, pentru a mă face utilă altora- faimosul schimb de informaţii şi experienţe- ci şi pentru a mă descărca. E ca mersul la psiholog, numai că e gratis şi se poate face de la mine de acasă.
Aşadar scriu şi mă încarc pozitiv, că tare am nevoie, îmi satisfac nevoia de a-mi exprima gândurile şi de a nu-mi lăsa creierul să amorţească. Scriu şi mă bucur că fetiţa mea va avea ce citi când va fi curioasă cum era în perioada ei de bebeluşenie. Scriu.

Premergătorul- ma friend!

În ultima perioadă nu am mai apucat să scriu, deşi se petrec foarte multe lucruri interesante cu bebeluşa şi nu numai. A apărut premergătorul în viaţa noastră!!!! descoperire fenomenală care îmi acordă libertate de mişcare (nu totală, că şi în premergător mai plângă, cu toate cele nşpe mii de butoane pe care le are la pupitrul de comandă). Buuuun, aici părerile sunt împărţite, doctorul nu ne-a recomandat să folosim, pe motiv că ortopezii spun că are susţinere pelviană, deci nu încurajează copilul să înveţe să meargă. Era cât pe ce să nu luăm, până ce a rămas tatăl fetiţei singur cu ea acasă timp de două ore. Fetiţa- frichinită cum e ea seara- l-a călărit de la rupt! pentru că merge de-a buşilea, e foaaarte curioasă, vrea peste tot în acelaşi timp, unde vrea e cel mai periculos, escaladează mobile, mame, taţi, etc. Când am ajuns acasă, tatăl m-a informat scurt şi milităros că urmează să cumpărăm premergător, nu se mai poate, las că şi alţii au avut premergător şi merg binemersi.
Strălucită idee! Mi-a schimbat un pic viaţa, acum fetiţa stă în maşinuţa ei şi o plimbă unde pofteşte ea prin casă, mă urmăreşte, nu nimereşte din prima cadrul uşii, dar insistă. Dă cu spatele, cu faţa, virează, intră în toate mobilele, buf, în pereţi, apasă pe butoane, pe scurt, o menţine ocupată ceva timp, şi-mi dă mie ceva libertate.
Normal că nu o las acolo toată ziua, deşi tare aş vrea câteodată:P. Nu de alta, dar nu mă lasă, se plictiseşte şi acolo la un moment dat. Pedalează cu caltaboşii din dotare de mama focului, îl întâmpină pe taică-su în uşă, explorează locuri noi, dar şi când o apucă plânsul...Nu mai zic că am acoperit prizele, o fascinează din câte se vede, se opreşte lângă ele şi le explorează cu degetul, de mi se face părul măciucă...
E de la Chicco, ăsta de mai jos. Face ca vaca, puiul, raţa, pisica. Claxonează, cântă etc. Se pliază, deci e uşor de transportat- l-am luat cu noi în vizită la mamaie duminică.
Eu zic că n-are ce rău să-i facă fetiţei, iar mie îmi face bine:). Aşa că dragă premergătorule, bine ai venit în casa noastră.
P.S. Era să uit. Scriu mai rar pentru că stimabila domnişoară a făcut o pasiune pentru laptop. Când mă vede la butoane, intră în vrie, vrea să ajungă ea la laptop şi să scrie. O mai las din când în când, când e laptopul închis. Că altfel cine ştie ce minuni face:)

Operaţia cu laser pentru reducerea miopiei.

M-am operat pe data de 29 octombrie 2009, la medicul Mihai Pop. S-au împlinit 5 ani luna trecută, sunt în continuare foarte mulţumită de decizia luată atunci. Între timp, am şi născut prin cezariană, tocmai pentru că făcusem această operaţie (deşi şi dacă nu mă operam, miopia mea ar fi fost suficient de mare pentru ca recomandarea de cezariană să rămână 90% în picioare, riscul fiind o dezlipire de retină). 
Am fost mioapă de pe la 7-8 ani, până la 23. Nu din naştere, ci din obiceiul nesănătos de a citi la lumină slabă (eram de mică un şoarece de bibliotecă şi citeam cu lumina stinsă, la lumina televizorului!!!). Stăteam foarte aproape de televizor, cu nasul în el, deci nu-mi protejam ochii în creştere sub nici o formă. Acestea, combinate cu faptul că părinţii mei nu aveau timp să mă observe prea mult, şi că eu nu recunoşteam că nu vedeam prea bine la tablă, au dus la descoperirea miopiei mele în stadiu avansat, undeva la -2 şi -3. Au urmat problemele specifice cum ar fi ruşinea de a purta ochelari ( ai mei îmi cumpăraseră şi unii oribili, cu rame din plastic, moda anilor 60, pentru că tatăl meu era atunci adversarul principal al modei, da asta e altă discuţie), ulterior din economiile proprii mi-am cumparat eu alţii, apoi creşterea din adolescenţă care a dus la o dublare a miopiei, până la dioptrii de -4,5 şi -5,5. În următorii ani miopia s-a stabilizat- este o condiţie obligatorie pentru operaţie- aşa că în 2009, undeva prin vară, iulie parcă, m-am dus la un consult preoperator care urma să stabilească dacă şi în ce condiţii mă pot opera. Atunci cabinetul era în zona Eroilor, în vecinătatea Academiei Militare, între timp s-a mutat la parcul Carol. Răspunsul a fost pozitiv, mi s-a explicat procedura, am întrebat ce aveam de întrebat, m-am programat şi am aşteptat ziua operaţiei.
Am avut ceva emoţii, îmi imaginam scenarii care mai de care mai negre, în mod complet nejustificat, aşa cum s-a dovedit pe urmă. Sigur, orice operaţie are riscurile sale, needless to say.
A durat cam 40 de minute, am intrat iniţial într-o sală unde stăteau cei care ieşiseră din operaţie şi cei care urmau să intre, mi s-au pus nişte picături, am mai discutat cu ceilalţi pacienţi. Am intrat în sală, am urmat instrucţiunile doctorului- tot ce trebuie să facă pacientul este să privească fix luminiţa roşie, evitând să îşi mişte brusc privirea. Mi s-a explicat permanent ce urmează, în maxim 30 minute ieşeam din sala de operaţii. Am mai aşteptat un pic, apoi am plecat pe picioarele mele din clinica, cu metroul chiar (însoţită de tata, nu chiar singură). Coborând treptele la metrou, am remarcat că în spatele ceţei care îmi acoperea ochii, eu văd ce scrie pe panouri! Asta fără ochelari, bineînţeles.
Recomandările erau de a nu mă freca la ochi, de a evita vânt, şampon în ochi, orice m-ar putea incomoda şi ar putea provoca reflexul de a mă freca la ochi, mi-am administrat picături, lacrimi artificiale şi antibiotic, m-am odihnit 1 săptămână, apoi m-am reîntors la birou.
La controalele făcute ulterior (incluse în preţul operaţiei) s-a stabilit că operaţia a avut succes 100 %, până în prezent sunt în continuare "nepurtătoare de ochelari". Şi da, mi-a schimbat viaţa semnificativ.
Preţul este decent, operaţia merită pe deplin banii ăştia, am înţeles că alte clinici practică preţuri mai mari, eu îi recomand pe ei. Medicul Mihai Pop mi s-a părut un profesionist, la fel toată echipa.
Informaţii despre clinică, program, tarife, personal, servicii pot fi găsite pe site-ul lor: http://visionclinic.ro/.

Thursday, December 4, 2014

Gata vacanța la țară!

Frumoasă vacanța la țară, mamaie, tataie, mami, tati, unchiuletul. Muuultă lume, admiratori, camere noi, biblioteci, cărți de arucat pe jos, de gustat, de pipăit și de rupt, pâine prăjită de ros cu cei doi dinți din dotare, perdele de rupt sub privirea semi-îngăduitoare a lui mamaie (care I-ar da să strice tot, dar e disperată că fără perdele o vede lumea din stradă), cățel, oițe, mieluți, mașini pe stradă, doamne, o nebunie! Dar gata! Mâine plecăm, cu promisiuni de a ne reîntoarce cât de curând. Fetiței I-a plcaut maxim, a înflorit aici, bunicii au întinerit, unchiul avea ochi doar pentru ea, iar well, mamă-sa a mai respirat și ea puțin. Altă viață când ai ajutoare, e lux să faci pipi la timp, în liniște:)
Mă așteaptă o seară plină de strâns bagaje, de organizat, pentru ca mâine plecarea să se facă în condiții optime. Țarc, balansoar, haine, pamperși, medicamente, mărunțișuri, oale, lingurițe etc. Urâtă treabă.
Plec cu bateriile ușor încărcate, cu o bebelușă mai mare și mai curioasă ca niciodată.  Să vedem cum reamenajez casa după ce ajung, e periculos tare acum. Mai ales că domnișoara nu stă în țarc...și am zis că bănuiesc o nouă erupție dentară, după vigoarea orăcăielilor nocturne?..
Dar detaliile astea într-un episod viitor