Inteligenţa artificială

Acum câtiva ani- să tot fie 8 de atunci- m-am angajat la o firmă. Am început în acelaşi timp două, eu şi o tipă de vârsta mea. Eu am rămas vreo 5 ani, ea vreo 8 luni, asta pur informativ, e discutabil care a fost mai câştigată. Zâmbăreaţă, cochetă, sociabilă, ca o floricică, intra în contrast cu mine, care eram mai puţin zâmbăreaţă, cochetă şi sociabilă (eram prea crudă eu atunci să-mi dau seama cât fac atributele de mai sus în societatea noastră). Cert este că intram în contrast nu numai din punctul ăsta de vedere, ci şi profesional vorbind. Ceea ce vreau de fapt să spun e că eu, subsemnata, eram şi sunt categoric mai deşteaptă decât individa despre care discutăm- să-i spunem, pentru a simplifica exprimarea pe mai departe, "colega". Fără falsă modestie, ăsta e adevărul, aici nu discut despre cât de deşteaptă sunt eu (că depăşesc considerabil media, dacă nu sunteţi de acord, mergeţi vă rog pe alte bloguri), ci cât de puţin deşteaptă era ea, raportându-mă la un IQ mediu. Îţi dai seama atunci când lucrezi cu o persoană cât de mult îi funcţionează rotiţele acolo sus, dincolo de o posibilă neimplicare sau indiferenţă faţă de locul de muncă. Pe scurt, pe colega mea nu prea o ducea capul. Nu mai zic de greşelile de scriere şi exprimare, strecurate suav în discursul său presărat cu neologisme care nu prea se potriveau unul cu altul, dovadă că dânsa nu prea ştia ce sens au cuvintele folosite. La prima vedere cred că a impresionat vreo câţiva colegi, mai încolo s-au cam lămurit cu toţii cu cine au de-a face. Nemulţumită de faptul că nu era "înţeleasă", considerându-se şicanată şi sabotată, colega şi-a luat zborul către lumi mai bune- în câteva luni şi-a dat demisia şi a plecat să impresioneze în altă parte cu "dixtincţia" ei, vorba cântecului.

N-am mai văzut-o la faţă de atunci, suntem însă prietene pe Facebook. De o săptămână însă mă gândesc dacă să-i dau unfriend sau nu. Postează colega în mod constant diverse chestii, citate sensibile şi inteligente, poze artistice, comentarii de cacao, trec repede peste. Buuuun. Şi într-o seară, vinerea trecută mai exact, pune colega o poză dintr-o carte pe care nu am identificat-o, dar era vizibil titul capitolului IV: "Raţionalismul. Descartes. Spinoza. Leibniz". Dumnezeule mare!!! Ce mai e şi asta??!! îmi zic. Eu am un mare respect pentru cine poate citi filosofie în timpul liber, aşa, ca pasiune cum ar veni, fără vreo constrângere de ordin studenţesc. Am şi eu câteva concepte însuşite, dar cam atât, nu pot să zic că vineri seară citesc de plăcere despre raţionalism... Nu de alta, da nu e uşor deloc. Şi tânăra colegă tocmai asta citea ea, şi mai şi posta pe Facebook. Normal, comentează repede un flăcău, ceva de genul "lectură uşoară, spor la citit". Colega răspunde: "Multumesc, XXXX. E mai mult o biografie concisa de prezentare a ideilor despre filosofia occidentala, din ce-mi dau eu seama, prezentata de John Shand". (e comentariul ei original, pentru că în timp ce citeam am simţit nevoia să împărtăşesc cu sora mea, i-am dat şi ei să vadă ce a scris domnişoara. Acum acest comentariu a dispărut, am verificat în urmă cu câteva minute, nu ştiu cine i-o fi recomandat să-i facă de petrecanie că se face de cacao rău. Păcat că mie nu mi-a scăpat...).
Mai citiţi o dată, vă rog. "E mai mult o biografie concisa de prezentare a ideilor despre filosofia occidentala, din ce-mi dau eu seama, prezentata de John Shand". Adicătelea, ce vrea să zică simpatica mea cunoştinţă? Pe lângă "prezentarea..prezentată de", pe care să zicem că aş ierta-o, ce înseamnă, domnule, pentru fata asta "biografie"???!!!Poate nu mai ştiu eu sensul cuvintelor, caut repede în dex:
"BIOGRAFÍE s. f. Expunere (scrisă și comentată) a vieții unei persoane. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biographie."(http://dexonline.ro/definitie/biografie).. Aţi înţeles acum? Că eu nu prea...
Nu se poate să lăsăm oameni de genul ăsta să umble liber, netaxaţi, printre noi. Că ni se urcă în cap şi ne devin şefi, după cum probabil mulţi aveţi experienţa asta. Nu vă mai lăsaţi îmbrobodiţi de astfel de discursuri fără sens, pentru că astea sunt nişte înşiruiri de cuvinte fără legătură unele cu altele, aruncate în ochii celor din jur în scopul de a-şi da importanţă şi de a părea deştepţi. Şi de multe ori reuşesc, că d-aia vedem nişte analfabeţi în funcţii de conducere (bine, mai există şi varianta piloşilor). Taxaţi-le incultura şi tupeul de a vorbi, vă rog eu. Spuneţi în gura mare, faceţi-i de râs, chiar dacă puţini vor înţelege ce vreţi să spuneţi, tot mai sunt oameni în jurul nostru care mai pricep şi mai au ceva cunoştinţe, cu care puteţi să râdeţi pe seama acestor inculţi exhibiţionişti. Eu una am ajuns la saturaţie cu astfel de inteligenţe artificiale, nu mai pot să mai suport oamenii ăştia şi am de gând să zic în gura mare, tare şi răspicat, de fiecare dată când mă voi întâlni cu un astfel de "geniu".
Domnule, eşti făcut grămadă, aia e, nu toţi suntem Einstein, dar măcar taci din gură, nu epata cu prostia ta! Mai grav e că există altă categorie de oameni care le suflă ăstora-n orgoliu, şi le cântă în strună.. ăia-s şi mai de condamnat.

 Acum ce să fac, să-i dau unfriend colegei? Sau să o păstrez acolo, sursă de amuzament şi de inspiraţie pentru viitoare postări pe blog? Sau mai ştii, îmi fac rău cu mâna mea, poate într-o zi mă va citi, mă va căuta şi la un colţ de stradă îmi va da cu ceva în cap?? Ei, nu prea cred, nu citeşte ea de-alde mine, ea cu Descartes, Leibniz, d-ăştia...

În parc

Zilele trecute în parc. Pe la prânz, când scapă cei mici de la şcoală, alergând ca tătarii de colo-colo. Intru cu Ioana, care e nervoasă din cauza durerilor de dinţi- a apărut no. 8. Din braţe vrea în leagăn, din leagăn în căluţ, din căluţ în tobogan, apoi iar în braţe. Scânceşte, mai chiuie, râde, apoi plânge de-a binelea. În leagănul de copii mari, o fătucă la vreo 8-9 ani (posibil să greşesc, nu-s as la estimări de vârstă). Bunică-sa pe bancă, la şuetă cu o altă doamnă mai în vârstă. Fătuca se uită cu dispreţ la Ioana, pufneşte, se strâmbă, ţipă la bunică-sa care stătea pe o bancă mai îndepărtată:

- Pffooooai, ce bebeluş. Hăăăăăăăăă, ce plânge! (Ioana scâncea uşor)

- Da, mamaie, e şi ea un bebeluş mic, zice bunica de după ochelari, cu un zâmbet de circumstanţă către mine.

Tare şi răspicat, aproape urlând, în timp ce se răsucea şi se foia de mama focului în leagăn, uitându-se sfidător către mine.

- Mie nu-mi place bebeluşii!!!Bebeluşii care urlă!!!

- E mică, mamaie, aşa-s bebeluşii, mai plâng. (Ioana plânge de-a binelea, nemulţumită de soarele care-i bătea în ochi)

- Pffffffooooai, eu nu am plâns niciodată. Ce urlăăăă, nu-i suport. Nu-mi place bebeluşii deloc!!(Ioana tace brusc şi se uită cu interes către ea)

- Ei, n-ai plâns. Ai plâns şi tu ca toţi copiii! Da nu-ţi mai aduci aminte

- Nuuuuuuuu!!!! Eu n-am plââns, mi-aduc aminte tooooot!!! ţipă din toţi plămânii fătuca, sărind din leagăn şi îndreptându-se spre toboganul pe care se urcase nesigur un băieţel de aproximativ 1 an jumate-2 (iarăşi, estimat de mine), mai mai să-l împingă.

- I-auzi, mami, îi zic eu Ioanei, tot tare şi răspicat, fetei "nu-i place" bebeluşii. Să audă şi bunică-sa şi mamele celelalte din parc. Degeaba, nu cred că li s-a părut nimic suspect, nici o tresărire, nici o sprânceană ridicată.

Între timp bunică-sa strigă după ea "ai minte de copil mic!!", fătuca se maimuţăreşte, bunica o lasă în pace şi îşi reia şueta.

Am aşa un sentiment că fetiţa de mai sus va ajunge departe. Şefă pe la vreo instituţie publică, în Parlamentul României, la vreun minister ceva. Că are toate calităţile necesare: needucată e, tupeistă e, agramată e. Genul de "bully" Şi extrem de sigură pe ea.

Când eram eu copil, nu mi-am permis niciodată să vorbesc aşa de faţă cu părinţii sau bunicii mei, nu mai zic de străini. M-am ferit întotdeauna să jignesc pe cineva, punându-mă în pielea persoanei respective. Dar cred că educaţia mea lasă de dorit, că dă lumea peste mine cu nesimţire şi-mi mănâncă raţele din buzunar cu bunul meu simţ desuet.

Periodic, practic şi eu exerciţiul de nesimţire cu cine merită. Îmi iese în general doar când sunt foarte nervoasă, reuşesc să nu mă mai cenzurez şi să nu-mi mai fie mie ruşine de ruşinea lor. Că în general asta e, mi-e ruşine de ruşinea persoanei cu care vorbesc, care n-are nici o treabă în nesimţirea ei. Păi dacă-s antrenaţi de mici..

1 an

Azi la 9 27 dimineaţa s-a împlinit un an de când am auzit-o şi am vazut-o prima oară pe Ioana. La mulţi ani, iubito!

Teoria conspiraţiei şi învăţământul românesc

Bebeluşa mea împlineşte luna aceasta 1 an. Trece timpul foarte repede (aşa, când stau să mă gândesc, că de altfel zi de zi trece al naibii de greu) şi mâine poimâine o dau la grădiniţă, apoi la şcoală. Nu, nu ştiu încă la ce şcoală o dau şi nu mă preocupă încă subiectul, n-am înnebunit complet, sunt conştientă că va mai curge ceva apă pe Dunăre până la momentul cu pricina. Sunt însă îngrijorată cu privire la starea învăţământului românesc care mi se pare că se duce de râpă într-un ritm alarmant, de parcă s-ar lucra intens şi intenţionat la degradarea lui.

Eu am fost prima generaţie de elevi care a învăţat după manuale alternative. Prima generaţie de Bologna la nivel universitar. Un soi de cobai, primii din lista celor mulţi care au "beneficiat" de schimbările din învăţământul românesc postdecembrist. Ghilimelele de mai sus ţin locul unei ironii amare. Pentru că aceste schimbări au fost făcute extrem de prost, niciuna dintre ele nu a avut rezultate pozitive, dar oamenii de la conducerea ministerului vor în continuare schimbare, fără să vadă că de fapt schimbările distrug tot ce era bun până la ele. Sau poate acesta este scopul?!
România se mândreşte cu creierele pe care le exportă în lumea întreagă. Sunt oameni extrem de inteligenţi şi bine pregătiţi din punct de vedere profesional, care au emigrat şi sunt foarte apreciaţi în străinătate. Oamenii aceştia au ieşit din şcoala românească, nu din altă parte, au învăţat potrivit programei şcolare din ţara noastră, despre care toată lumea se plânge că ar fi -"vai!"- mult prea încărcată şi la un nivel inferior şcolilor din aşa numita "lume civilizată". Canalele de ştiri sunt pline de reportaje de genul "elevii români îşi petrec zilnic 4 h făcând teme, în vreme ce media europeană este de jumătate de oră". Ăsta este doar un exemplu care mi-a venit în minte acum.
Ce facem noi, românii, în schimb, pe lângă faptul că descoperim doar defectele sistemului de învăţământ (şi nu numai)? Ne dăm cu părerea (sport naţional) cu privire la lucruri de care nu avem habar. Toţi suntem specialişti în metodică, didactică, pedagogie şi psihologie, ştim ce ar trebui să studieze copiii noştri, şi cum ar trebui să ne aliniem la standardele europene. Să facem ca alţii, cum ar veni. Bun, facem ca alţii, dar nu luam un model în întregime şi îl punem în aplicare. Nuuu, ciupim, puţin de colo, puţin de colo, rezultatul fiind un fel de haină cârpită grosolan, cu petice de culori şi texturi diferite.
Ziceam mai devreme că fac parte din prima generaţie Bologna. Sunt extrem de nemulţumită că nu m-am născut cu un an mai devreme, să evit catastrofa asta. Să vă explic. Am absolvit facultatea de 3 ani, fapt ce m-a obligat să completez cu un masterat de 2 ani. Masteratele astea de 2 ani sunt nişte megabălării, în proporţie de 99%. Haotice, inutile, confuze, pe scurt frecţie la picior de lemn. În facultate am urmat modulul psihopedagogic care să-mi permită să predau cele două limbi studiate. Dar fiind Bologna, pot preda în calitate de calificat doar până la clasa a X-a, pentru clasele XI şi XII nu mai sunt considerată aptă. Bun, pot continua cu modulul II, însă cum nu există un masterat care să combine cele două limbi studiate, ar trebui să fac două masterate diferite pentru fiecare limbă, la care se va adăuga acest modul II. Şi vina mea este că nu m-am nascut cu un an înainte.
Să nu mă înţelegeţi greşit, am dat mai devreme doar un exemplu din care să reiasă felul în care m-au afectat pe mine personal schimbările magnifice din sistem. Nu că fi o afacere să mă angajez în învăţământul de stat, având în vedere salariile care descurajează şi cel mai pasionat pedagog. Un absolvent de facultate, debutant în învăţământ câştigă salariul minim pe economie, cât o manichiuristă cum ar veni! Ba greşesc, manichiurista câştigă mai mult, că mai toată lumea lasă câte o atenţie pe care ele o primesc fără să rişte să apară la televizor, cum că şi-ar fi însuşit foloase necuvenite..Cu tot respectul pentru manichiuriste.
Nu se poate ca o ţară să neglijeze atât de mult profesorii. Doar dacă intenţia este de a ţine departe de sistem oamenii capabili, pentru că sunt puţini cei care îşi permit să predea din pasiune, fiind susţinuţi financiar din altă parte. Din fericire, încă mai există profesori buni, pregătiţi, interesaţi şi pasionaţi care au rămas să practice meseria pe care o ştiu şi pe care o fac cu plăcere, dar şi aceştia în câţiva zeci de ani vor ieşi la pensie, sau vor fi acaparaţi treptat de mediul privat. Însă ce vine din urmă? Din generaţia mea, o singură colegă predă la stat. Cea mai slabă dintre toţi, cea care a trecut examenele cu 5 şi lacrimi de bucurie, a cărei mamă a avut ambiţia de a o vedea lucrând în învăţământ, pentru că am înţeles că a avut ceva sprijin din partea familiei pentru a ocupa un post în urbea natală. Nu ştiu ce îi învaţă colega mea pe elevii ei, dar cu siguranţă nu îi lămureşte prea tare, nu de alta, dar nici ea nu înţelege şi nu ştie mai nimic, ce să mai predea altora...Şi mai cunosc aşa câteva exemple, câteva loaze din acestea care lucrează în învăţământ doar pentru că nu au ce face acasă, şi vor şi ele să considere că au un statut.
Cred, sincer, că toate aceste acţiuni sau non-acţiuni nu sunt aleatorii, ci au un scop final de a distruge sistemul nostru de învăţământ, care era destul de eficient şi bine pus la punct. Pentru că dacă cineva din exterior controlează educaţia, controlează viitorul ţării. Ştiu că poate suna pompos şi exagerat, dar altfel nu îmi explic ce se întâmplă în momentul de faţă cu învăţământul românesc, ponegrit din toate părţile aşa cum este el, dar care încă produce minţi luminate

 

Hormoni de mamă

Începi cu speranţe mari. Eşti cea mai puternică, nimeni nu e ca tine, toată lumea e a ta. Ai primit vestea cea bună, urmează să ai un copil cu bărbatul alături de care te vezi toată viaţa de aici înainte. Asta îţi doreai de ceva timp, simţeai că e momentul pentru ca tabloul să fie complet. Căci ce poate fi mai frumos decât o familie întemeiată din iubire, la care se adaugă rodul iubirii dintre voi doi?

Urmează cele 40 de săptămâni de sarcină, în timpul căreia te transformi din toate punctele de vedere. Corpul ţi se modifică, apar kilograme în plus, vergeturi, picioare umflate, pete pe faţă. Renunţi la obiceiurile tale, apar interdicţiile care parcă nu se mai termină. Eşti responsabilă de aici încolo şi de o altă viaţa, aşa că te supui, căci vrei ce e mai bun pentru copilul tău nenăscut. Deja el e mai important decât tine. Urmează săptămânile nesfârşite de greaţă şi rău de nedescris, arsurile îngrozitoare, oboseala, insomniile. Burta creşte, tu te mişti din ce în ce mai greu, sufli ca o babă la fiecare treaptă, abia te mişti de pe o parte pe cealaltă. Hormonii joacă ping-pong în organismul tău slăbit de nemâncare, nesomn şi stări de rău. Te încearcă tot felul de îndoieli şi frici în legătură cu ce va urma, mergi la medic cu regularitate, faci toate investigaţiile din sarcină şi întrebi de fiecare dată "Sigur e totul bine cu bebeluşul?". În jurul tău apar dintr-o dată nenumărate cazuri nefericite, avorturi spontane, copii cu malformaţii sau boli îngrozitoare, mortalitatea infantilă. Erau şi înainte probabil, doar că nu te apăsau aşa tare.

Nu mai eşti tu, cea de dinainte. Treci de la extaz la agonie în câteva secunde, din motive pe care doar tu le consideri serioase. Vrei să se termine odată sarcina asta, să apară bebeluşul şi să redevii cine erai. Nu ştii exact ce te aşteaptă, toţi îţi spun să profiţi, să dormi acum, că după aia nu mai prinzi (ce ştiu ei, că tu nici acum nu dormi că nu poţi respira de burtă, arsuri şi poziţii incomode), tu eşti convinsă că mai rău de atât nu se poate.

Te duci la spital, te întorci peste 5 zile multiplicată, cel mai probabil tăiată şi cusută prin diferire locuri, cu nişte sâni mari cum n-ai avut în viaţa ta, dar care dor de-ţi vine să urli. Începe viaţa cu boţul ăla mic de om, care plânge într-una, vrea să stea numai la sân, te sechestrează în dormitor, nu-ţi dă voie să dormi două ore legat, şi doamne, cât ai vrea să dormi. Să dormi o noapte întreagă aşa, fără să te trezească nimeni, să te refaci. Din nou treci de la o stare la alta. Când doarme odorul liniştit, te uiţi la el cât e de perfect, îţi vine să plângi de bucurie că e sănătos, atââât de frumos, perfect şi al tău! Apoi încep iar plânsetele necontenite ale bebeluşului, durerile de sân, de burtă, de tăieturi, lohii, hemoroizi. Părul cade cu pumnul, îţi vine să pici din picioare de nesomn şi epuizare. N-ai voie cafea, alcool şi mai toate felurile de mâncare care îţi plăceau înainte. Să nu îi provoci copilului colici, alergii, agitaţie.

Te enervează toţi care-ţi spun cât de fericită eşti, că nu-ţi lipseşte nimic. Parcă nimeni nu a mai trecut prin asta, te uiţi la mame care nu sunt în stare să-ţi spună că te înţeleg şi ştiu cât e de greu, de parcă ele au uitat complet. Sau poate lor nu le-a fost atât de greu, poate ele sunt făcute pentru aşa ceva şi tu nu..

Îţi e dor de viaţa ta de dinainte. Te uiţi la omul de lângă tine care e la fel de obosit, însă în alt fel. Sunteţi amândoi nedormiţi şi bulversaţi, nu ştiţi ce a dat peste voi şi când s-a schimbat viaţa voastră complet. Tu vrei să te plângi într-una cât e de greu să rămâi singură acasă cu copilul, cât de mult plânge de-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap, cât eşti de nedormită, nemâncată, cât de tare te dor sânii, hemoroidul, burta, spatele. Că vrei şi tu să dormi, să stai la masă 10 minute liniştită, să mergi la veceu fără să plângă nimeni pe fundal, ai nevoie de ajutor. Simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Dar el e sătul de o zi de muncă şi n-are chef să audă şi de la tine cât de greu e, eventual de mai multe ori pe zi aceleaşi lucruri. Îşi dă silinţa, face ce poate, mai schimbă şi el copilul, îl spală, îl plimbă în braţe, face cumpărăturile, plăteşte facturile, aleargă toată ziua, ce vrei mai mult de atât?. Seara vrea şi el să stea liniştit pe canapea la un serial, să bea un pahar cu vin, să se relaxeze şi să se pregătească pentru o nouă zi în junglă. Nu e cazul să-ţi asculte nemulţumirile adunate peste zi, e sătul el de ale lui.

Stai singură zile în şir, uitându-te la ceas şi aşteptând cu înfrigurare ora la care va veni el acasă, să-i mai predai ştafeta. Schimbi scutece, alăptezi, plimbi în braţe, speli, calci, fierbi legume, pasezi. Ai momente minunate cu copilul tău perfect, la fel cum ai momente grele când nu se mai opreşte din plâns, nu ştii ce are şi cum să-l alini.

Te simţi singură şi neînţeleasă. Ai nervii întinşi la maxim mai tot timpul, plângi mult şi te simţi nefericită. Nu mai ai timp să faci nimic din ce îţi plăcea, abia ai timp de un duş. Ţi se pare că arăţi din ce în ce mai rău şi nu mai ai timp să te îngrijeşti. Lumea te uită. Din când în când îşi mai aduc aminte de tine prietenele apropiate, dar şi ele evită să te sune de multe ori ca să nu te deranjeze. Oricum, de multe ori nici nu poţi vorbi la telefon, n-ai energie nici să răspunzi la un mesaj. 

Cel mai tare te doare faptul că te simţi singură în relaţia de cuplu, care pare să nu mai existe. Nu mai comunicaţi, tu vorbeşti mult, el nu te ascultă. Sau te ascultă, dar nu-ţi dă apă la moară, speră că îţi va trece de la sine, trebuie doar să nu încurajeze văcăritul ăsta. Te întrebi dacă aşa străini aţi fost dintotdeauna şi nu ţi-ai dat tu seama, sau se întâmplă tuturor după ce apare copilul şi e doar o perioadă. Când s-a schimbat el aşa, sau poate tu te-ai schimbat?

Dai vina pe hormonii ăia nemernici, strângi din dinţi şi mergi mai departe, aşteptând şi sperând ca lucrurile să se îmbunătăţească. Copilul va creşte, voi o să vă reveniţi şi o să vă apropiaţi din nou unul de celălalt, numai că nu ştii exact când se va întampla asta, speri doar că nu mai e mult până atunci. Îţi doreşti din răsputeri să te trezeşti într-o dimineaţă optimistă şi să te culci la fel de optimistă, fără mari fluctuaţii de dispoziţie în timpul zilei. Şi iei copilul în braţe, îl alinţi, îl drăgăleşti, îl schimbi, îi dai de mâncare, te joci, că la urma urmei, nu-i aşa, tu eşti cea mai bogată dintre toţi şi n-ai să mai fii singură niciodată.  

Am trecut şi eu prin experienţe asemănătoare. Mi-a fost şi-mi este greu în continuare. Dacă ar fi să dau sfaturi pentru proaspetele mămici, le-aş spune în primul rând să nu refuze nici un fel de ajutor, ba să-l ceară, sub orice formă ar fi, bunici, străbunici, bone, ajutoare în casă. Să accepte să i se dea bebeluşului lapte praf un biberon-două, în schimbul unor nopţi de somn neîntrerupt, că nu se întâmplă nimic groaznic. Să ia vitamine, să mănânce bine, să doarmă cât şi când poate, să lase bebeluşul cu alte persoane câteva ore, să iasă cât de des poate în oraş, să nu se izoleze de viaţa de afară, să facă din nou un sport sau o activitate care îi face plăcere. Să discute cu alte mame care au trecut şi ele recent prin experienţa asta, şi să aibă încredere în instinctele ei de mamă, care sunt de la mama natură şi nu dau greş, cu condiţia să le asculţi.

Despre chestiunea asta spinoasă cu religia în şcoli

Îndrăznesc să abordez această temă pentru că tot aud din toate părţile diverse păreri, lumea depune cereri, văd la televizor reportaje, ba cu părinţi, ba cu celebrităţi în campanie de partea BOR, etc. şi mă mănâncă limba şi degetele să-mi expun punctul de vedere.  

I se spune acestei chestiuni noua "dilemă naţională" a românilor. Zilele acestea părinţii completează cereri dacă sunt de acord ca urmaşii lor să studieze religia în şcoală sau nu. Se face la nivel naţional, dar din câte înţeleg, e vorba de opţiunea personală, adică daca eu nu vreau ca plodul meu să facă religie, nu face. Bun, să zicem, avem libertatea de a alege, unii copii merg la religie, unii nu. Dragi părinţi care aţi ales să ziceţi pas orei de religie, v-aţi gândit ce ar trebui să facă ei în acest timp? Veniţi să-i luaţi de la şcoală şi să-i aduceţi la ora următoare? (nu de alta, dar dacă se întâmplă ceva cu odorul în acest timp, cine-şi mai asumă responsabilitatea, pe cine mai exact reclamaţi şi daţi în judecată?) Sau ar trebui introdusă o nouă materie în locul orei de religie, copiii Dvs urmând să frecventeze materia asta nouă, care ar fi ce anume?? Păi şi mai departe nu credeţi că şi matematica e aberantă, nu foloseşte nimănui, obligă copiii la chestiuni dubioase, cum ar fi să-şi pună căpşorul la contribuţie puţin? Şi să votăm după aia cine merge la matematică şi cine nu? Poate exagerez, dar înnebunim cu atâta libertate de a alege şi de a fi diferiţi de ceilalţi. Nu de alta, dar totul merge perfect în ţara asta, nu mai există oameni fără nevoile de bază împlinite, de permitem să ne preocupe doar vârful piramidei..Să fim serioşi 

Democraţia asta înseamnă că ne supunem majorităţii. Păi dacă majoritatea alege religia, mergeţi, domnilor, după majoritate. Respectaţi votul, chiar dacă sunteţi în opoziţie. Sunteţi luaţi în seamă, puteţi face anumite propuneri cu privire la programă, dar e suficient. Prea facem fiecare cum ne taie capul
Am făcut religie în şcoală, pentru că pe vremea mea se făcea. Nu m-am întrebat de ce, nu mi-am pus problema să refuz să merg la ore (doar de sport se mai fofila lumea cu diverse scutiri care mai de care mai dubioase, ba de platfus, ba de una, ba de alta). Şi n-am murit, nu m-am tâmpit, am supravieţuit binemersi, părerea mea. Am făcut cu nişte popi în şcoala primară şi generală, apoi cu profesori absolvenţi de teologie. Pe alocuri toţi au spus lucruri cu care nu am fost de acord, sau care m-au intrigat. Am întrebat la rândul meu când am avut vreo nelămurire despre ce mi se spunea la ora de religie, am citit, m-am documentat. N-aş spune că au vrut să mă îndoctrineze, nu mi s-a băgat pe gât nimic, deşi ceea ce susţineau (şi aici mă refer mai mult la profesoara de religie din liceu) era uneori exagerat. Dar eram suficient de mare pentru a hotărî dacă îmi însuşesc sau nu ideile lor. De fapt cred că de mică m-a dus capul să-mi pun întrebări, indiferent ce mi s-a predat în şcoală, şi n-am considerat că toate sunt axiome, am cerut în permanenţă demonstraţii.
Mi-au rămas ceva cunoştinţe pe care le-am adăugat la bagajul meu de cultură generală. Am învăţat despre vechiul şi noul testament, despre biserica ortodoxă şi nu numai. Dacă aş avea ceva de comentat aici ar fi ca programa să includă mai mult studiul Bibliei şi al istoriei religiilor, pentru că despre Biserica Ortodoxă şi rânduielile bisericeşti se studiază la teologie.
E adevărat că nu ştiu cum arată manualele de religie, pe vremea mea nu existau. Am auzit că sunt pline de aberaţii, tot ce e posibil, în ziua de azi locurile specialiştilor au fost luate de ignoranţi piloşi şi tupeişti în absolut toate domeniile, deci probabil şi acolo unde se aprobă manualele.
E posibil ca unii profesori să încerce să îşi impună punctele de vedere. Să prezinte prea categoric, sub imaginea de adevăr absolut, iar copilul să rămână cu o impresie greşită. Dar credinţa nu se impune, nu se predă la şcoală! Credinţa ţine în prima parte a vieţii de educaţia primită în familie, apoi devine o chestiune de opţiune personală, fiecare după mintea şi sufletul lui.
Nu strică să mai înveţe micul şcoler român ceva despre una dintre marile cărţi de înţelepciune ale lumii. Să mai ştie de David, de Solomon, de Estera, de Samson şi de Dalila. Că apoi îl citeşte pe Eminescu şi nu mai pricepe nimic, devine dependent de notele de subsol. Sau mai bine votăm cine îl studiază pe Eminescu şi cine nu? Că era şi ăsta un afemeiat şi un narcoman, la ce ne trebuie?!
Ştiţi zicala cu românul care s-a născut poet? Eu aş zice că românul s-a născut nemulţumit, şi nemulţumit o să moară. În comunism, de ce nu se face religie în şcoli, acum că de ce se face. Suntem minunaţi la identificat probleme, stăm mai prost când vine vorba de găsit soluţii pentru ele.
Aşadar, asta e noua "dilema naţională" care nu ne lasă să dormim noaptea. Le-am rezolvat în rest pe toate.

Dieta după naştere

Sunt una dintre acele femei (puţine la număr, după câte am observat) care după naştere şi-au revenit foarte repede la forma iniţială, fără kilograme în plus, vergeturi, sau alte complexe. E adevărat că în timpul sarcinii nu prea am mâncat (mai nimic în primele luni), Ioana a ţinut la silueta mea şi mi-a cam interzis să mă apropii de mâncare. Bine, ceva ceva tot am mâncat -voi povesti cu altă ocazie cât de cruntă a fost sarcina mea cu greţuri şi arsuri-, dar mai puţin decât mâncam în mod normal înainte să rămân însărcinată. 

M-am întors de la spital cu acelaşi număr de kilograme ca înainte de sarcină. M-am cântărit constant în tot acest timp-aproape un an-care a trecut de când am născut, şi am constatat că am rămas la aceeaşi greutate, uneori mai scad cu un kilogram-două, depinde de perioadă. Pentru că am alăptat, am simţit nevoia să mănânc mult şi bine.

Poate mă ajută vârsta şi metabolismul, vor spune unii. De fapt este foarte important ce şi cum mănânci. Fiind foarte preocupată de fetiţa mea (a se citi chiar prea stresată câteodată) şi de ce ajunge prin laptele meu la ea, am renunţat la produsele procesate din comerţ. Nu am mai mâncat ciocolată, nimic dulce de cumpărat în afară de îngheţată, am renunţat complet la zahăr. Mănânc dulciuri făcute în casă, cu miere, prune uscate, fructe multe. Carne de toate felurile, nu prăjită, la cuptor, fiartă, grătar. Nu mănânc pui din comerţ, doar de la ţară, că mi-e frică al naibii de hormoni. Ouă, brânză, lapte, legume, iaurt, pâine doar intergală, în general făcută în casă. Cereale, seminţe de floarea soarelui, migdale, merişor.
Beau doi litri de apă pe zi, cel puţin. O cafea dimineaţa, indulcită cu miere. Nu beau sucuri, în afară sucuri naturale făcute în casă, câteodată o bere fără alcool.
Pe scurt, mănânc mult şi bine, zic eu. Încerc să nu le amestec pe toate în burtă, iar simplul fapt că nu mănânc semipreparate sau alimente procesate îmi dovedeşte că ele sunt de vină pentru problemele cu kilogramele în plus. Pentru că eu mănânc destul de mult şi cântarul arată la fel. E adevărat că şi alăptatul ajută la menţinerea greutăţii, dar cred că cel mai important lucru este renunţarea la produsele astea super gustoase şi super nesănătoase care ne îmbie pe toate drumurile.
După ce termin cu alăptatul sper să rămân cu obiceiurile sănătoase pe care le-am dobândit. Pentru că se poate. Singurul obicei nesănătos la care voi reveni fără nici o îndoială este berea cu alcool. Că prea tânjesc după o bere adevărată:P

Avocado pentru bebeluşi. Şi pentru mamele lor:)

Recent am citit pe internet câteva articole despre avocado şi beneficiile lui. La scurt timp după asta a venit soacra mea cu ceva avocado cumpărat de la Mega din cartier. Îl cumpărase pentru ea, pentru că ţine post şi aflase o reţetă cu măsline. Am hotărât să îi dau şi eu Ioanei, ca să mai mărim palmaresul (pe care de altfel şi-l măreşte singură destul de des pentru că bagă mâna şi-şi ia de toate). Eu mai mâncasem o singură dată, pregătit de o prietenă sub forma de guacamole. Mi-a plăcut, dar am uitat imediat de existenţa lui. Că deh, crescută cu legume de sezon din curtea părinţilor, nu am aşa mare încredere în toate fructele şi legumele aduse din toate colţurile lumii, mai ales că nu ştiu cum ar trebui să arate etc. Între timp m-am documentat şi am hotărât să-i dau o şansă.

Ioana a mâncat jumătate de avocado cu jumătate de banană şi jumătate de măr, toate date prin blender, la masa de la 10. A ieşit bun, cremos, parfumat, aş fi mâncat şi eu. S-a votat şi intră în meniul fetiţei, cel puţin de două ori pe săptămână.

Eu am mâncat jumătatea cealaltă, pasată cu furculiţa, amestecată cu 5-6 măsline mărunţite (naturale, fără sâmburi ca să fie mai uşor de tăiat). Nimic altceva, sare au măslinele. Fooaarte bun! Uşor de preparat, ieftin(relativ) şi de post. Cu pâine sau fără, merge de minune dimineaţa, seara sau între mese. Rămâne să mai găsesc o sursă bună şi relativ ieftină de avocado(preţurile variază destul de mult din câte am auzit). Şi eu şi Ioana am devenit fane avocado.

Bebeluşul la unsprezece luni

Din lipsă de internet ca urmare a unei relocări scriu cu întârziere acest post. Pe 17 Ioana a împlinit 11 luni. În aceeaşi zi am fost la medic, per total e bine, 75 cm înălţime- peste medie, dar 8 kilograme 250, creştere de 250 g în două luni, ceea ce este cam puţin. Nu de speriat, de monitorizat.

O alăptez în continuare, dimineaţa pe la cât scânceşte ea (4, 5, 6- cum mi-e norocul) şi seara la culcare.

Are 7 dinţi, ultimul în stânga jos, a apărut acum o săptămână. Cresc mai repede cei din partea stângă după cum am observat.

Zice multe: dada, baba, vava, mama, tata, nana, nenenenenenene. Ăsta cu nenenenenene e laitmotiv, aşa mă ceartă, că nu înţeleg ce vrea ea acolo. Uneori face ca răţoiul Donald, muuult şi uşor peltic aşa.

Arată cu degetul. Du-mă acolo, dar acolo ce e, dă-mi aia, cine e nenea ăla, cine sunt copiii ăia, vreau! ( Asta cred eu că zice ea cu degetul). Dacă chiar nu sunt pe frecvenţă, începe cu nenenenenenenene. Într-o noapte s-a trezit, s-a pus pe plâns şi pe nenenenene, că m-a bufnit râsul şi am luat-o la piept. Aia voia, mă prefăceam eu că nu înţeleg:))))).

Stă singură în picioare, dar refuză să facă paşi. Merge sprijinită de ce apucă, iar la de-a buşilea are o viteză, cred că ar putea câştiga aurul olimpic la proba de mers bebeluşesc. Tuleo! Să te ţii, că te depăşeşte.

Cu mâncatul stă binişor, acceptă şi de la mamaie, dar trebuie păcălită dacă nu urlă foamea în ea. Caz în care e foarte recalcitrantă.
Acum două zile a mâncat nişte urzici cu usturoi. Băga mâna în castron, apoi în gură, şi tot aşa. Ca un om mare.
A crescut aşa, e aproape copil. O duc în părculeţele din spatele blocului şi o dau în leagăn şi-n căluţii ăia cu arc.. mâine poimâine în tobogan şi tot aşa.
Ne îndreptăm cu paşi repezi spre un an. Urmează alt vaccin, moţul, şi cine mai ştie ce ne mai aşteaptă.