Despre chestiunea asta spinoasă cu religia în şcoli

Îndrăznesc să abordez această temă pentru că tot aud din toate părţile diverse păreri, lumea depune cereri, văd la televizor reportaje, ba cu părinţi, ba cu celebrităţi în campanie de partea BOR, etc. şi mă mănâncă limba şi degetele să-mi expun punctul de vedere.  

I se spune acestei chestiuni noua "dilemă naţională" a românilor. Zilele acestea părinţii completează cereri dacă sunt de acord ca urmaşii lor să studieze religia în şcoală sau nu. Se face la nivel naţional, dar din câte înţeleg, e vorba de opţiunea personală, adică daca eu nu vreau ca plodul meu să facă religie, nu face. Bun, să zicem, avem libertatea de a alege, unii copii merg la religie, unii nu. Dragi părinţi care aţi ales să ziceţi pas orei de religie, v-aţi gândit ce ar trebui să facă ei în acest timp? Veniţi să-i luaţi de la şcoală şi să-i aduceţi la ora următoare? (nu de alta, dar dacă se întâmplă ceva cu odorul în acest timp, cine-şi mai asumă responsabilitatea, pe cine mai exact reclamaţi şi daţi în judecată?) Sau ar trebui introdusă o nouă materie în locul orei de religie, copiii Dvs urmând să frecventeze materia asta nouă, care ar fi ce anume?? Păi şi mai departe nu credeţi că şi matematica e aberantă, nu foloseşte nimănui, obligă copiii la chestiuni dubioase, cum ar fi să-şi pună căpşorul la contribuţie puţin? Şi să votăm după aia cine merge la matematică şi cine nu? Poate exagerez, dar înnebunim cu atâta libertate de a alege şi de a fi diferiţi de ceilalţi. Nu de alta, dar totul merge perfect în ţara asta, nu mai există oameni fără nevoile de bază împlinite, de permitem să ne preocupe doar vârful piramidei..Să fim serioşi 

Democraţia asta înseamnă că ne supunem majorităţii. Păi dacă majoritatea alege religia, mergeţi, domnilor, după majoritate. Respectaţi votul, chiar dacă sunteţi în opoziţie. Sunteţi luaţi în seamă, puteţi face anumite propuneri cu privire la programă, dar e suficient. Prea facem fiecare cum ne taie capul
Am făcut religie în şcoală, pentru că pe vremea mea se făcea. Nu m-am întrebat de ce, nu mi-am pus problema să refuz să merg la ore (doar de sport se mai fofila lumea cu diverse scutiri care mai de care mai dubioase, ba de platfus, ba de una, ba de alta). Şi n-am murit, nu m-am tâmpit, am supravieţuit binemersi, părerea mea. Am făcut cu nişte popi în şcoala primară şi generală, apoi cu profesori absolvenţi de teologie. Pe alocuri toţi au spus lucruri cu care nu am fost de acord, sau care m-au intrigat. Am întrebat la rândul meu când am avut vreo nelămurire despre ce mi se spunea la ora de religie, am citit, m-am documentat. N-aş spune că au vrut să mă îndoctrineze, nu mi s-a băgat pe gât nimic, deşi ceea ce susţineau (şi aici mă refer mai mult la profesoara de religie din liceu) era uneori exagerat. Dar eram suficient de mare pentru a hotărî dacă îmi însuşesc sau nu ideile lor. De fapt cred că de mică m-a dus capul să-mi pun întrebări, indiferent ce mi s-a predat în şcoală, şi n-am considerat că toate sunt axiome, am cerut în permanenţă demonstraţii.
Mi-au rămas ceva cunoştinţe pe care le-am adăugat la bagajul meu de cultură generală. Am învăţat despre vechiul şi noul testament, despre biserica ortodoxă şi nu numai. Dacă aş avea ceva de comentat aici ar fi ca programa să includă mai mult studiul Bibliei şi al istoriei religiilor, pentru că despre Biserica Ortodoxă şi rânduielile bisericeşti se studiază la teologie.
E adevărat că nu ştiu cum arată manualele de religie, pe vremea mea nu existau. Am auzit că sunt pline de aberaţii, tot ce e posibil, în ziua de azi locurile specialiştilor au fost luate de ignoranţi piloşi şi tupeişti în absolut toate domeniile, deci probabil şi acolo unde se aprobă manualele.
E posibil ca unii profesori să încerce să îşi impună punctele de vedere. Să prezinte prea categoric, sub imaginea de adevăr absolut, iar copilul să rămână cu o impresie greşită. Dar credinţa nu se impune, nu se predă la şcoală! Credinţa ţine în prima parte a vieţii de educaţia primită în familie, apoi devine o chestiune de opţiune personală, fiecare după mintea şi sufletul lui.
Nu strică să mai înveţe micul şcoler român ceva despre una dintre marile cărţi de înţelepciune ale lumii. Să mai ştie de David, de Solomon, de Estera, de Samson şi de Dalila. Că apoi îl citeşte pe Eminescu şi nu mai pricepe nimic, devine dependent de notele de subsol. Sau mai bine votăm cine îl studiază pe Eminescu şi cine nu? Că era şi ăsta un afemeiat şi un narcoman, la ce ne trebuie?!
Ştiţi zicala cu românul care s-a născut poet? Eu aş zice că românul s-a născut nemulţumit, şi nemulţumit o să moară. În comunism, de ce nu se face religie în şcoli, acum că de ce se face. Suntem minunaţi la identificat probleme, stăm mai prost când vine vorba de găsit soluţii pentru ele.
Aşadar, asta e noua "dilema naţională" care nu ne lasă să dormim noaptea. Le-am rezolvat în rest pe toate.