În parc

Zilele trecute în parc. Pe la prânz, când scapă cei mici de la şcoală, alergând ca tătarii de colo-colo. Intru cu Ioana, care e nervoasă din cauza durerilor de dinţi- a apărut no. 8. Din braţe vrea în leagăn, din leagăn în căluţ, din căluţ în tobogan, apoi iar în braţe. Scânceşte, mai chiuie, râde, apoi plânge de-a binelea. În leagănul de copii mari, o fătucă la vreo 8-9 ani (posibil să greşesc, nu-s as la estimări de vârstă). Bunică-sa pe bancă, la şuetă cu o altă doamnă mai în vârstă. Fătuca se uită cu dispreţ la Ioana, pufneşte, se strâmbă, ţipă la bunică-sa care stătea pe o bancă mai îndepărtată:

- Pffooooai, ce bebeluş. Hăăăăăăăăă, ce plânge! (Ioana scâncea uşor)

- Da, mamaie, e şi ea un bebeluş mic, zice bunica de după ochelari, cu un zâmbet de circumstanţă către mine.

Tare şi răspicat, aproape urlând, în timp ce se răsucea şi se foia de mama focului în leagăn, uitându-se sfidător către mine.

- Mie nu-mi place bebeluşii!!!Bebeluşii care urlă!!!

- E mică, mamaie, aşa-s bebeluşii, mai plâng. (Ioana plânge de-a binelea, nemulţumită de soarele care-i bătea în ochi)

- Pffffffooooai, eu nu am plâns niciodată. Ce urlăăăă, nu-i suport. Nu-mi place bebeluşii deloc!!(Ioana tace brusc şi se uită cu interes către ea)

- Ei, n-ai plâns. Ai plâns şi tu ca toţi copiii! Da nu-ţi mai aduci aminte

- Nuuuuuuuu!!!! Eu n-am plââns, mi-aduc aminte tooooot!!! ţipă din toţi plămânii fătuca, sărind din leagăn şi îndreptându-se spre toboganul pe care se urcase nesigur un băieţel de aproximativ 1 an jumate-2 (iarăşi, estimat de mine), mai mai să-l împingă.

- I-auzi, mami, îi zic eu Ioanei, tot tare şi răspicat, fetei "nu-i place" bebeluşii. Să audă şi bunică-sa şi mamele celelalte din parc. Degeaba, nu cred că li s-a părut nimic suspect, nici o tresărire, nici o sprânceană ridicată.

Între timp bunică-sa strigă după ea "ai minte de copil mic!!", fătuca se maimuţăreşte, bunica o lasă în pace şi îşi reia şueta.

Am aşa un sentiment că fetiţa de mai sus va ajunge departe. Şefă pe la vreo instituţie publică, în Parlamentul României, la vreun minister ceva. Că are toate calităţile necesare: needucată e, tupeistă e, agramată e. Genul de "bully" Şi extrem de sigură pe ea.

Când eram eu copil, nu mi-am permis niciodată să vorbesc aşa de faţă cu părinţii sau bunicii mei, nu mai zic de străini. M-am ferit întotdeauna să jignesc pe cineva, punându-mă în pielea persoanei respective. Dar cred că educaţia mea lasă de dorit, că dă lumea peste mine cu nesimţire şi-mi mănâncă raţele din buzunar cu bunul meu simţ desuet.

Periodic, practic şi eu exerciţiul de nesimţire cu cine merită. Îmi iese în general doar când sunt foarte nervoasă, reuşesc să nu mă mai cenzurez şi să nu-mi mai fie mie ruşine de ruşinea lor. Că în general asta e, mi-e ruşine de ruşinea persoanei cu care vorbesc, care n-are nici o treabă în nesimţirea ei. Păi dacă-s antrenaţi de mici..