Tot despre ea.

Azi dimineață s-a trezit înainte să plec eu la birou. Pampersul dăduse pe dinafară, avea o pată mare de pipi pe cearșaf. Își înmuia tacticos arătătorul în pipi, apoi în gură, să vadă ce gust are.

Dar mustăcea și mă sfida, aștepta să-i spun că nu are voie, ca să facă iar. Nu i-am zis, așa că n-a mai insistat. Funcționează tactica asta cu ignorul, cel puțin deocamdată.

Credeam că mai stăm puțin până să ajungem la etapa asta.

Are privirea aia de la taică-su, cu luminițe jucăușe în ochi.  Așa e el, când nu e serios și preocupat. Se uită unul la altul, se măsoară din priviri. Parcă ar fi o oglindă.

Când se întorc de la bazin, Ioana în scaunul ei, legată cu centuri, taică-su la volan. El o roagă râzând să nu adoarmă, că urmează să mănânce de prânz, somnul e abia după aia. Ea își dă capul pe spate, și sforăie. Apoi deschide ochii și râde în hohote. Pff, spuneți-mi mie, ce copil de un an și cinci luni face așa??:))

Mi-a descoperit pantofii cu toc. Din nou, mi se pare că i-a descoperit cam devreme. Ținându-se de pereți și bocănind de zor cu flecurile pe parchet, a ajuns din dormitor în sufragerie, ca să se fălească la taică-su.

Cu olița nu prea. În schimb, când face no 2 la pampers, arată și se frichinește, că nu-l suferă acolo. În timp ce-o schimb exclamă tare: Hohohoooo! Tot Hohohooo și când vede pe stradă poo de căței (apropo de asta, cred că soacră-mea e singura fraieră din cartier care umblă cu punga după ea și chiar adună poo-ul  cățelului ei, că în rest nu cred că se sinchisește nimeni).

Până una alta, Michael Phelps, păzea că vine Ioana să spargă toate recordurile (pregătindu-se de bazin):

Despre medici. Sânge pentru viață- partea a 2-a.

N-am fost de multe ori în viaţa mea în spitale şi sper să nu ajung prea des pe acolo. Cu atât mai puţin cu copilul. În rarele ocazii în care am intrat într-un spital de stat am întâlnit în special asistente acre. Şi medici, de ce să nu zic, dar asistentele sunt o specie aparte, dotate cu un amestec de nesimţire şi tupeu, făţărnicie şi greaţă. 

Pe de altă parte, şi la poştă, şi la magazin, şi la muncă întâlnesc nişte figuri acre, oameni care se uită cu sictir la tot ce întâlnesc în cale, cu acelaşi tupeu şi aceeaşi nesimţire. Oameni făţarnici şi greţoşi, cu care nu e nici o plăcere să ai de-a face. Sunt peste tot, în halate albe sau în civil, deghizaţi tot în oameni. 

Dar atunci când mergem la medic, ne aflăm într-o situaţie aparte. Noi, sau cineva drag nouă, are nevoie de ajutorul cuiva care deţine nişte cunoştinţe mai presus de noi. Avem speranţa că acel cineva ne poate ajuta, mergem la medic ca la Dumnezeu. Medicul trebuie să ne facă bine, să ne redea sănătatea, bunul nostru cel mai de preţ. Şi când suntem în starea asta nevoiaşă, când mergem la spital cu speranţe mari, ca un copil cu mâinile întinse, ne loveşte peste ochi cinismul şi indiferenţa personalului medical. Simţim  aşa, o lovitură în moalele capului, suntem indignaţi de sistemul românesc medical infect, de felul în care ne tratează până şi o infirmieră sau un portar. Cum nu mai ştiu toţi cum să tragă bani de la noi, sub diverse forme. Cum, deşi cotizăm la buzunarele lor, se poartă cu noi de parcă am fi nişte rahaţi. Şi noi tot aşa ne simţim în faţa lor, ca nişte rahaţi bătuţi de ploaie, neputincioşi, legaţi de mâini şi de picioare şi mai ales umiliţi. 

Iertaţi-mi limbajul dur. Cine a trecut prin experienţe de genul ăsta prin spitalele de stat înţelege încrâncenarea mea. Numai că medicului care nu îţi spune când te va opera nu prea îţi vine să-i întorci spatele, aşa cum i-ai face unei vânzătoare de la magazin care ţi-a vorbit urât. E mai greu să ieşi din magazinul lui, mai ales dacă nu prea ai alternative, sau dacă e ceva urgent. El se poartă la fel de urât ca un funcţionar de la ghişeu, numai că pe el nu putem să-l ignorăm, nici să-l iertăm, pentru că depindem de el. Şi pentru asta îl crucificăm şi-l aruncăm în piaţa publică, să-l omorâm cu pietre. Măcar în imaginaţia noastră. 

Asta cu salariile nu e o scuză pentru lipsa de omenie. Dar foamea e. Nu mai departe de secolul trecut (şi cu siguranţă şi în zilele noastre mai sunt cazuri) oamenii s-au mâncat între ei. De foame. Zicem că vremurile alea au trecut, că trăim o perioadă net superioară.. Să ne mai gândim. Să ne mai gândim la societatea contemporană, unde trebuie să dai din coate ca să răzbeşti, de multe ori lăsând pe alţii în urmă. Suntem conştienţi că trebuie să fim mai rapizi, mai pe fază decât alţii, doar trăim într-o lume în care esenţa este mult surclasată de aparenţă. Şi acum ne mâncăm unii pe alţii, dar nu la propriu de data asta, ci la figurat. 

Oamenii ăştia sunt frustraţi. Ei la rândul lor sunt trataţi de statul român ca şi cum ar fi nişte rahaţi. Ei, medicii, care au făcut 6 ani de facultate grea, care poartă în mâinile şi în sufletele lor vieţile oamenilor, care sunt expuşi zilnic la mii şi mii de boli. Vine statul român şi-i spune unui tânăr absolvent de medicină (mă refer aici la cei care au terminat de-adevăratelea şcoala): Tu meriţi un salariu de 900 lei. Sau unui medic cu 10 ani experienţă, care operează pe bandă într-un spital de urgenţă: Tu meriţi 1700. Oare ce salariu are o vânzătoare la mall? Fără gărzi..

Poţi să fii tu marele profesionist, să salvezi nu ştiu câte vieţi pe zi. Ia şi descurcă-te. Ai copii? Nu mă interesează, dacă nu-ţi permiţi, nu-i faci. 

Păi şi ei se răzbună pe cine pot şi au la îndemână. Pe noi. Ne tratează urât, ne jupoaie de bani, uneori ne pun viaţa în pericol, că lucrează superficial. Sau poate nu mai pot să se concentreze, să ne zâmbească frumos şi să ne dea detalii, că-s şi ei oameni şi au ajuns la limită. 

Adevăratul vinovat de situaţia asta e statul român. El merită pietre în piaţa publică. Aleşii noştri corupţi, pe care îi interesează strict buzunarele lor. Noi, pentru lipsa noastră de simţ civic şi de empatie faţă de aproapele nostru. Capitalismul ăsta sălbatic pe care îl trăim. 

Am mai scris despre salariile profesorilor. Care profesori sunt şi ei medici ai minţilor. Viitorul. Pe care nu dăm doi bani. Cum nu dăm doi bani pe sănătate (în realitate dăm muulţi bani, la plic). Salariile oamenilor ăstora din sănătate şi învăţământ ar trebui triplate, nu cele ale demnitarilor. Pe ei nu-i mai arătăm cu degetul? Nu ne mai indignăm că ne mulg cu nesimţire, în loc să îşi respecte jurămintele (de medici zicem că au depus jurământul lui Hipocrate, dar şi parlamentarii depun jurăminte) şi să facă naibii ceva pentru ţara asta, pentru noi?! Nu prea..

În altă ordine de idei, nişte medici mişto, că mai sunt şi d-ăia, pe care îi cunosc personal, s-au implicat în obţinerea unor fonduri pentru proiecte sociale de la Raiffeisen Bank. Anul trecut proiectul lor Sânge pentru viaţă a fost câştigător, reuşind să achiziţioneze din fondurile primite  un aparat pentru incalzirea sangelui si plasmei necesare la transfuzii pentru centrul de transfuzii din Spitalul de Nefrologie Dr Carol Davila. 

Anul acesta vor să continue şi să doteze centru cu combină frigorifică pentru banca de sânge, centrifugă, incubator. S-au înscris din nou în competiţie cu proiectul Sânge pentru viaţă- partea a 2a. Au nevoie de susţinere, adică de nişte voturi on-line. Atât. 

Pentru cei care vor să dea o mână de ajutor, iată paşii ce trebuie urmaţi. Durează 3 minute cu totul. 

-  iti faci cont (nume, prenume, utilizator, adresa de mail) pe 
http://raiffeisencomunitati.ro/grantwizard/granturi/index.php/component/users/?view=registration   
- primesti in mail un link pentru activarea contului
- dai click pe link, intoduci user si parola si se deschide lista de proiecte finaliste
- votezi proiectul " Sange pentru viata – partea a 2-a " al Spitalului Clinic de Nefrologie " Dr Carol Davila" Bucuresti.

Le mulţumesc anticipat tuturor celor care vor ajuta cu un vot această iniţiativă care dovedeşte că nu toţi medicii sunt indiferenţi, că unora le pasă, şi că încearcă să atragă investiţii pentru a salva vieţi. 

Ioana la 1 an şi cinci luni

Pe 17 august Ioana a împlinit 1 ani şi 5 luni. Şi a sărbătorit la bazin- după calculele mele la 9 şi 27 dimineaţa era în piscină-cu tati. Îmi pare rău că n-am fost şi eu cu ea, să mă bucur de reacţia ei, i-a plăcut foarte mult, merge 1 dată la două zile cu taică-su şi se bălăceşte. I-am luat colac, la îndemnul antrenorului de acolo, de la Bebetei, 80 de lei. Bine că-l acceptă şi nu vrea să şi-l smulgă de la gât. 

Am mers cu ea luna asta la două căsătorii civile. La una dintre ele a fost extrem de cuminte, la a doua nu ne-a ajutat vremea, că ploua. Nu ne ajuta nici locul, starea civilă a sectorului 3, şi nici cucoana ofiţer de stare civilă sau ce era ea, care ne-a dat afară pe hol din sală (unde pe hol era îmbulzeala de pe lume), motivând că "dacă nu se simte bine copilul, să ieşim pe hol". Asta deşi ea era în pauza, între două căsătorii, lumea se pregătea, afară ploua. După ce i-a căsătorit pe tinerii la care venisem, cerând insistent să i se lase uşa deschisă că nu se simte bine şi citind cu voce de sictir ce avea de citit, i-am zis politicos vreo câteva şi eu şi tatăl Ioanei. Ea a replicat că trebuia să lăsăm copilul acasă, sau ceva de genul, şi că să îmi măsor cuvintele. În condiţiile în care îi vorbisem amândoi politicos, poate prea politicos, cu "Dvs" şi referindu-ne la ea ca la "doamna". Aia nu era doamnă, doar o vacă încălţată şi sensibilă, care mai mult ca sigur nu are copii, sau dacă are nu s-a ocupat ea de ei. I-am zis oricum câteva, aş fi putut să-i mai spun că ea trebuia să stea acasă, dacă nu se simte bine, nu de alta da-i indispune şi pe alţii. Aşa-s mulţi oameni din păcate, proşti şi răi şi plini de fiere. 

La prima căsătorie în schimb a fost o prinţesă, a băut şampanie, a dat cioc, a fost veselă şi plină de ghiduşii, cum e ea de fapt. E numai bună de mers la nunţi cu ea:))). Mai jos e Ioana, la o şuetă cu un căţel, in drum spre starea civilă

Se anunţă caninii. Îi ghicesc undeva ascunşi sub gingii. 

Aseara a căzut de pe canapea, aproape din mâinile mele, eu credeam că se dă jos, ea în ultimul moment s-a lăsat moale şi a dat cu gura de parchet. Sânge mult, plânsete, a trecut repede. Azi dimineaţă era ca nouă. 

Se distrează foarte bine cu taică-su, o duce în orăşelul copiilor, în parcuri noi, la bazin. Are mult mai multă mobilitate cu tati, cu maşina e altceva. M-am dat şi eu cu trenuleţul în orăşelul copiilor, şi o să mă mai dau.

A trecut de 10 kilograme. Se urcă singură pe cântar, în pielea goală, mândră de ea. 

Nu zice mai nimic, dar comunică cu mâinile. Zice mama când are vreo nevoie, bau, nana, şi tata, dar niciodată când o rugăm noi. 

Şi personalitatea e din ce în ce mai vulcanică. Vai de noi:)

Odă domnului metrou.

Fericiți sunteți voi, cei care locuiți în apropierea unei stații de metrou. În apropiere înseamnă la distanțe ușor de parcurs pe jos, adică la maxim 2 stații medii de autobuz. Nu cum descriu agențiile imobiliare (acele 10 minute în cazul multor complexe rezidențiale înseamnă, de fapt, undeva în câmp, la mama naibii, unde nu trece nici măcar un expres de la RATB, unde poți ajunge doar cu mașina și da, ajungi repede cu mașina că n-ai nici un semafor în cale, că de ce ar fi semafoare în câmp..)

De vreo jumătate de an locuiesc la vreo 5 stații de autobuz de cel mai apropiat metrou. Cumva, între două metrouri, la distanțe egale de amândouă. Nu m-a afectat prea tare schimbarea asta până ce nu am început serviciul. După două săptămâni de mers cu autobuzul până la metrou, am luat hotărârea curajoasă, dar înțeleaptă pentru integritatea nervilor mei, de a merge pe jos. La pas alert, 30 de minute din casă până la metrou. Lejer, aș zice la prima vedere. Util chiar, sănătos, n-am timp de sală, dar merg pe jos 1 oră zilnic. Cât timp a fost cald afară, adică până acum două zile, a fost un schimb avantajos. Am dat o călătorie într-un autobuz supraaglomerat, care venea rar și inconstant, fără aer condiționat la orele de vârf, în care simțeam căldura trupurilor vecinilor, care transpirau pe mine, cu o călătorie pe jos. Nu era chiar minunat nici așa, căci dimineața la 8 erau deja 30 de grade afară, ajungeam la metrou deja transpirată, mă înghesuiam în metrou preț de vreo 8 stații, apoi iar un mers pe jos de 10 minute. Iar seara la 6, tot cald, soare, etc. Dar chiar și așa, vorba lui Celentato, era alegerea mea, mergeam pe jos, țeseam din picioare, dar nu mă mai înghesuiam în autobuze fără loc sau aer condiționat.

Dar când plouă de mama focului și bate vântul, mersul pe jos nu mai e o opțiune fericită. Merge să mergi 10 de minute, nu 30! Și atunci n-ai ce face, decât să te reînghesui în autobuzul cel plin, murdar și scump la vedere. Care e și mai plin și mai scump la vedere decât în zilele cu soare, căci, nu-i așa, când plouă până și Mama Ioanei merge cu autobuzul.

De altfel, în rest, imi place foarte mult să merg cu autobuzul. Când nu e plin și nu mă grăbesc nicăieri. La fel de mult îmi place ploaia. Când nu trebuie să ies din casă.

Dar metroul e sfânt. Dacă locuiești la 10 minute, maxim 15 de mers pe jos de gura de metrou-orice gură de metrou- ești pe jumătate mântuit. E și el săracul plin la orele de vârf, dar e constant și de încredere. E relatif ieftin, în comparație cu alte capitale europene din apropiere, e bine întreținut, circulă constant, niciodată la mai mult de 12 minute (în condiții normale). Mașinile nu pot merge pe linia de tren subteran..yeeeey! Vara e răcoare, iarna e cald, toamna nu te bate vântul și nu te ploua în stație. E relativ păzit, nu prea am auzit de cazuri de hoți sau agresori în metrou, în caz de ceva există pază (știu că de multe ori pare anemică sau ajunsă de mult la vârsta pensionării, dar există și contează simpla lor existență mai mult decât ați crede). Se poate interveni mult mai ușor în orice situație. Toți călătorii- mă rog, 99,9% dintre ei- plătesc călătoria Personalul lor poartă uniformă- asta implică o oarecare disciplină- are un salariu peste medie și beneficiază de avantaje- ceea ce iar spune ceva despre instituție.

Și e bine construit. Că e construit pe vremea lui Ceaușescu. Care, deși a greșit pe ici pe colo, nu avea nici un interes să-și omoare muncitorii pe drumul zilnic din cartierele dormitoare către uzine. Așa că l-a construit bine. Acum, uzinele nu-s ale statului, nici metroul nu prea mai e, cui îi mai pasă cine moare, unde moare?

Numai când nu (mai) îl ai la nas, îl apreciezi la adevărata lui valoare:)

Despre "a vrea" şi "a putea".

Am oroare de discursurile fals motivaţionale. Alea cu nu există nu pot, există nu vreau. E suficient să-ţi doreşti ca să se împlinească. Vrăjelile alea pe care ţi le zic de obicei oamenii care vor să îţi vândă ceva. Sau când vor să te convingă că n-ai făcut ceva pentru că nu ţi-ai dorit suficient, nu pentru că ei nu ţi-au dat o mână de ajutor, sau nu şi-au făcut treaba cum ar trebui. 

Bla-bla. De dorit putem să ne dorim cu toţii ceva, mai intens sau mai puţin, în funcţie de miză şi de interes. Uneori ne iese, alteori nu. Mai contează şi circumstanţele, dacă s-a întâmplat să fie omul potrivit la locul potrivit, dacă a beneficiat de ajutor sau nu, dacă lucrurile au fost făcute la timpul lor sau nu. 

Să nu fiu înţeleasă greşit. Cred că oricine poate învăţa multe lucruri noi, indiferent de vârstă. Trebuie să nu fie limitaţi din punct de vedere fizic, se subînţelege că un handicap fizic împiedică performanţe. Sau mă rog, şi aici am auzit de cazuri foarte rare, gen compozitori surzi. Astea-s super rarităţi şi genii. Nu despre asta e vorba, ci despre oameni normali din viaţa de zi cu zi. 

Am avut la un moment dat o cursantă de 71 de ani. Voia femeia să înveţe engleză, şi s-a trezit plasată într-un grup eterogen de cursanţi la un curs de nivel A1. A rămas cu mult în spatele celorlalţi, care erau mai tineri şi muuult mai familiarizaţi cu limba engleză, fie ea şi la nivel de "chenli", ca vecina noastră talentată de la sud de Dunăre. Nu-i lipsea dorinţa femeii, nu o forţa nimeni să înveţe, se străduia foarte mult chiar, era conştiincioasă, nu lipsea niciodată, îşi făcea temele. Ca să nu mai zic ce femeie deşteaptă fusese la viaţa ei, laborantă, mai preda şi atunci biologie la un liceu de nevăzători. Doar că avea o vârstă la care memoria nu e în starea cea mai bună. Poate nici nu avea înclinaţie spre limbi străine, că e şi asta o chestie. Cert este că la sfârşitul celor 3 luni învăţase ea ceva acolo-orice e mai bun decât nimic-, dar cu un cu totul alt ritm faţă de ceilalţi. Am admirat-o foarte mult pentru interes, şi sunt convinsă că uşor-uşor vocabularul ei se va îmbogăţi şi-i va fi cât de cât mai uşor în vizită la singurul ei fiu, stabilit de mulţi ani în Statele Unite. Dacă nici asta nu e o motivaţie, atunci nu ştiu ce e. 

Cred în schimb că dorinţa e foarte importantă. Că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în sac. Am fost de multe ori în situaţia în care mi-am dorit ceva foarte mult, şi atunci am bătut la toate uşile posibile. Şi mi-a ieşit. Dacă nu-mi doream foarte mult, poate abandonam mai devreme. Precupeţeam eforturile, bani şi timp în general, dar nu numai.  Şi mi-a ieşit nu numai pentru că mi-am dorit eu şi am insistat, ci şi pentru că m-au ajutat oamenii care trebuie, atunci când am cerut ajutorul. Că dacă mă ajutau mai târziu, nu atunci când am avut nevoie şi le-am cerut ajutorul, ar fi fost fix degeaba.

Am şi eu un wishlist din care mai bifez câte ceva. Şi mai sunt unele pe wishlistul ăsta care nu se lasă bifate în ruptul capului. Poate nu e momentul, nu e timp, nu-s mijloace, nu are cine să te ajute, nu se poate. Pot să înţeleg multe din astea, dar nu suport să mi se spună că nu îmi doresc eu suficient. La naiba, asta nu! Nu mai am nici 5 ani, să fiu eu buricul pământului, să plâng râuri aşa cum am făcut în copilărie, când voiam să tricotez şi nu-mi ieşea. Mă păcăliseră ăştia mai mari că dacă dau din andrele e suficient, numai ca să scape de mine. Am plâns atât de mult că vreau şi eu să tricotez, încât într-o noapte pe la 11, mama şi-a făcut timp şi m-a învăţat. Am prins repede şi de atunci am croşetat pentru toată familia, pulovere, şosete, mănuşi cu degete, fulare, căciuli, veste. Cum ar veni, am învăţat bine, mi-am dorit mult, dar am fost şi ajutată să învăţ, fără asta puteam să-mi pun eu pofta-n cui. 

Acum, de când cu fetiţa asta minunată, buricul pământului s-a mutat spre ea:))). Şi e normal să fie aşa. Restul, printre picături, în ordinea priorităţilor. 

Şi poate trebuie făcută o curăţenie de vară pe wishlistul ăla. Poate că e timpul să şterg de pe ea ce "nu iese" şi nu se lasă bifat, ca să fac loc altor dorinţe, care depind în procent mai mare numai de mine, şi nu de alţii.   

Corporatiştii şi engleza.

Cică în lumea corporatistă toţi angajaţii trebuie să ştie engleză, cel puţin în corporaţiile astea mari, născute în Statele Unite. Mhmmm, ştim cu toţii că nu e chiar aşa, acest "must" e câteodată trecut cu vederea. Mai ales pe la funcţiile de conducere, că acolo nu engleză trebuie să ştii, trebuie să fii uns cu anumite alifii. Dar în principiu da, mai toţi colegii mei de până acum vorbesc limba engleză. Vorbesc, domnule, vorbesc de rup, dar pe principiul "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi"..Aşa şi ei, vorbesc, fac prezentări în engleză, dar din păcate se opresc aici. 

Fluenţa într-o limbă străină e foarte importantă. De fapt, cel mai important lucru este să te faci înţeles, să transmiţi mesajul. Asta reuşesc să facă mai toţi colegii mei (actuali şi foşti, adică din ambele corporaţii de care am habar până acum). Dar în momentul în care prezinţi un material în limba engleză, şi o faci nu o dată pe an, ci cel puţin o dată pe lună, nu e suficient doar să comunici mesajul, te interesează şi cum îl comunici.

Azi am asistat la 12 prezentări una după alta. În engleză toate. Prezentările bunicele, unele plictisitoare, unele ok, unele chiar mişto. Bre, da engleza... Una mai proastă ca alta. Unde aveam pretenţia, că prezentatorul nu era cărunt, oups, suprize-suprize. Şi mai proastă. 

Am auzit doar două prezentări într-o engleză bună: una a unui nene de vreo 50 de ani, poate mai bine, cu un accent uşor a la Iliescu, dar corectă şi studiată. Cealalta a unui tip la vreo 40 ani, bună spre foarte bună. Restul m-au îngrozit. 

Unul dintre ei are o mare problemă cu prepoziţiile după verbe. N-a nimerit nici măcar una. Unde trebuia in, punea about, unde trebuia about, punea of. Şi tot aşa. dar de vorbit, vorbea într-una, ca o moară stricată. Verbul şi greşeala. Vedeta a fost "if you are interesting about". Beton. 

Subiectul dublu. Mai toţi ziceau "the company, it's having...". Nein. Niet. Nu. Nu există aşa ceva. Ai pus subiectul, zi-i pa-pa lui it. 

Daaaaaaar...nici fără subiect nu se poate. "is estimated". Ce anume is? Dragi colegi, în engleză subiectul e musai, doar că să fie unul şi bun. 

P-aia cu "is having" peste tot o ştiţi? Nu "he is having lunch", d-alea cu "we are having laptops", "we are having 5 more minutes"...vreau să zic că posesia e o stare, bre, nu se pune la continuu!

Iar continuu....pfoai. Toate verbele la corporaţie sunt în ing. Eu ştiu că suntem activi tot timpul, în proces. Adică la corporaţie nu stăm, muncim, d-aia tot e în ing. Dar când vorbim despre acţiuni generale şi adevăruri general valabile, e Present Simple, vă rog eu frumos! E simplu şi frumos, doar puneţi un "s" din când în când la a treia singular. 

Şi ca să nu pocnesc acolo, refulez aici. Nu-l mai abuzaţi pe bietul BASICALLY! Am făcut un training la vremea mea din care nu am înţeles nimic, doar că cea care îl prezenta a zis basically de 36 de ori în 30 de minute! Că eu asta am făcut, l-am numărat pe basically. Mai mult de un basically pe minut mă deconcentrează complet şi-mi blochează sistemele. Lăsaţi-l în pace, vă rog, pe basically, e mai rău ca deci-ul.

Tot respectul pentru colegii mei, foşti şi actuali, care vorbesc engleza în mod responsabil. Din fericire, mai sunt şi din ăştia vreo câţiva. 

Despre cum vorbesc corporatiştii limba română... ei, despre asta într-o postare viitoare, că acolo e foarte dureros.