Creșă de stat vs grădiniță particulară.

Nu-s eu vreun expert în afaceri și contabilitate, dar cred că o afacere din asta în domeniul educațional e ca în agricultură (și nu numai): faci profit dacă lucrezi la negru, adică nu plătești taxe la stat și nu respecți normele, sau dacă ai o afacere foarte mare, cu tarife mari și foarte mari.

Știu din surse sigure (nu spui cine, dar persoane nemincinoase și implicate direct) că mai toate creșele, grădinițele sau școlile particulare- și mă refer aici la cele cu tarife acceptabile, nu la cele cu renume care te costă minimum o mie de euro pe lună- toate acestea își plătesc măcar o parte din personal fie la negru, fie semi-legal. Adică le pui în contract minimul pe economie, și restul le dai în mână.

Statul român nu ajută și nu încurajează micii afaceriști. Taxele și impozitele sunt foarte mari, de aceea mulți proprietari de diverse afaceri preferă să declare un venit minim, când ei de fapt produc mai mult. Dar altfel nu ar mai înregistra profit.

La fel și la grădinița particulară. Haideți să facem un calcul simplu, in linii foarte mari.

Să zicem grădinița X, din cartierul Y. 3 grupe, a câte 10 copii fiecare.

Avem nevoie de un sediu cât de cât central, cu cel puțin 3 camere pentru activități și un dormitor cu 30 de paturi, o bucătărie, o sală de mese, baie, curte.

Chiria, la o astfel de viluță, într-un cartier mediu, nici la centru, dar nici în afara Bucurestiului, cam 1000 euro fără utilități, echivalentul a 4500 lei.

Utilitățile le estimăm la 1000 lei pe lună (e medie vară-iarnă, iarna încălzirea e scumpă, mai ales pentru că nu poți ține copiii în frig. Se adaugă aici apa, curentul electric, cablu tv, internet).

Mâncarea pentru copii și angajați. La stat e aproximativ 12 lei pe zi de copil, să zicem că și aici la fel, inclusă în taxa lunară (deși ei se laudă că hrana e bio, sau nu mai știu cum). Pentru cei 30 de copii care frecventează grădinița noastră, ar fi 360 lei pe zi, o medie de 20 zile lucrătoare pe lună, 7200 lei.

La personal calculăm minimum, adică minim o educatoare la grupă-deși e nevoie de mai multe clar, o bucătăreasa și o femeie de serviciu. Le dăm minimul pe economie (presupunem că toate au contract de muncă), deși nu știu cine ar veni să lucreze de la 07:00 la 19:00, dacă nu mai mult, pe minimul pe economie, când ar putea lucra la stat, unde peste minimul ăla mai primesc 50 de lei, dar măcar programul nu e de 12 ore pe zi. Nu zic mai multe educatoare, pentru că aș crește considerabil costurile. Potrivit site-ului www.calculator-salarii.ro, pentru salariu minim pe economie de 925 lei, angajatorul plătește 1535 lei. Pentru cei 5 angajati, angajatorul trebuie să achite lunar 7675 lei. Să zicem că educatoarele au negociat un salariu în mână de 2500 lei, având în vedere faptul că lucrează zilnic câte 12 ore (suma asta doar în lună plină, când sunt vacanțe, probleme personale sau medicale, angajatorul taie zilele și suma se diminuează considerabil). Diferenta de 1575 lei plătită la negru reprezintă încă 4725 lei lunar (să-i zicem bonus). Femeia de serviciu și bucătăreasa primesc minimum pe economie, că lor nu le cerem facultate.

Estimăm și un buget pentru consumabile (hârtie igienică, săpun, șervețele, materiale didactice de uz zilnic, produse de curățenie, apă potabilă), iarăși un minim minimorum de 1000 lei lunar.

Nu am calculat cât costă să dotezi o astfel de grădiniță (să zicem că este o investiție care nu ne privește, deși nu uitați că și ea ar trebui amortizată, si orice patron vrea să o amortizeze cât mai repede). Nu știu ce cerințe există potrivit legii, dar sigur sunt multe.

Să zicem că tariful grădiniței este 800 lei pentru program scurt și 1200 pentru program lung. În medie să zicem că toți copii plătesc 1000 lei.

Încasări	Cheltuieli
1000 x 30= 30 000	-          Chirie 4500 -          Utilități 1000 -          Personal minim 7675 -          Bonus personal 4725 -          Mâncare 7200 -          Consumabile 1000 Total: 26.100

Așadar lunar patronul rămâne cu 3900 lei profit. Din care mai plătește și la stat (asta nu mai știu cât, depinde de tipul de firmă). Asta în condițiile în care vin zilnic toți copiii (pentru că dacă un copil vine doar jumătate de lună, în general părintele achită doar jumătate de lună).  De contabil am pomenit? De amortizarea investiției inițiale?...

Păi și micul întreprinzător vrea și el să facă un bănuț. Cheltuielile sunt mult mai mari cu siguranță, cine are o afacere proprie știe. Și începe să facă economii. De unde mai exact? Din chirie? Nu prea merge, că locul trebuie să arate cât de cât, să nu fie prea departe, că e primul pe care îl remarcă clienții. Poate la utilități, folosim mai puțin curent electric și apă. La personal, mai tăiem dacă nu poate veni o zi, dacă a răcit o educatoare etc (la bonus adică umblăm). Și de mai unde economisim? Daaa, exact, de la mâncare!! Și consumabile, dar în primul rând de la mâncare.

O vecină de-a soacrei mele lucrează la o grădiniță particulară ca bucătăreasă. S-a dus femeia pentru câteva sute de lei în plus pe lună. Și-i povestește că dimineața i se dă o mână de legume din care trebuie să lungească niște supe și niște felul doi. Și ea n-are încotro, pentru că atunci când a zis că nu are din ce să hrănească atâția copii, i s-a spus frumos că nu e econoamă, că așa e când nu plătește ea din banii ei...

A, și mai știu o școală particulară unde a lucrat o prietenă bună și copiilor li se mai strecurau niște ciuperci expirate de câteva zile prin mâncare, tot pe motiv că nu e cazul să arunce (facem economie, banul mic îl face pe ăla mare).

Poate și eu aș face o megaeconomie dacă ar fi afacerea mea, pentru care aș munci destul (hârtiile, alergătura, angajat personal, bibilit părinți). Poate că și eu aș accepta să le dau mâncare mai ieftină, personal mai puțin pregătit, care e dispus că accepte un salariu mai mic. Că, la sfârșitul lunii, trag linie, și ce-mi rămâne mie, marele patron de grădiniță particulară? Și dacă n-am nici acte în regulă, cât îmi trebuie să ung pentru diverse autorizații? Hehehe, relații, relații, dacă am, dar și astea trebuie întreținute.

Și părintele scoate banul și stă liniștit. Siiigur e bine tratat copilul, doar plătesc o căruță de bani lunar. (Pentru cei care cred că prețul mare e garanția calității, vezi episodul cu grădinița din Cotroceni.)

Până una alta, grădinițele astea de cartier particulare nu mă conving. Nu cred că patronii lor aduc bani de acasă să-mi hrănească mie copilul. Nu cred că angajații lor sunt mulțumiți pe termen lung.

Cu siguranță există și excepții, deocamdată îi las pe alții să le descopere și să ne împărtășească.

Din mijloacele de transport în comun.

Duminică m-am urcat în 226. Pe locurile din spatele șoferului, o mamă cu un băiețel de vreo 7 ani. Mai în spate, pe scaunul de lânga ușa de la mijloc, o fetiță de aproximativ 10-11 ani, ușor plinuță. Deduc din interacțiunea dintre cei doi copii care urlau unul la celălalt, și din încercările femeii de a-i potoli, că sunt frați, iar doamna le e mamă. 

În autobuz mai găsești, sporadic, câte un loc liber.

La Cișmigiu urcă un cuplu de bătrâni. Șoferul staționează considerabil pentru a le permite să urce. Bătrânica, mai sprintenă, bătrânul mai puțin. Nervos că e neputincios. Se uită amândoi în jur, în căutarea unui loc liber. Cel mai apropiat e la scaunele față în față, cele speciale pentru bătrâni. O adevărată aventură, la felul în care se mișca bietul bătrân, încleștat de bara de autobuz, în mâna cealaltă strângând un baston. Stă exact lângă fetița, care se uită insistent pe geam. Îi mai aruncă o privire moșului, apoi iar pe geam. 

O altă doamnă bătrână, cochetă și ușor excentrică, dar cu față de bunică blândă o roagă frumos să vină lângă ea, ca să cedeze locul. Fetița dă din cap încăpățânat. 

Între timp, bietul tataie face câteva manevre neputincioase și nereușite de a se deplasa într-un autobuz care ia curbele cu viteză. Nu reușește.

Mama fetei nu mai întoarce capul. Simt cum mi se urcă sângele în cap. O rog pe fetiță, pe un ton hotărât, să se mute lângă bunica cu ochi blânzi, și să elibereze locul lui tataie, care nu se poate deplasa. Cu un amestec de revoltă și rușine, se ridică și se așează în locul indicat. Mă uit la ea în continuare și îi spun: Domnul e bătrân și nu mai poate. Ai făcut o faptă bună. 

Fetița zâmbește cu un amestec de mulțumire de sine pentru fapta bună pe care a făcut-o. A dispărut încăpățânarea. 

Azi în metrou. Urcă la Tineretului o femeie cu un bebe mic și frumos, de vreo 5 luni, în brațe. E însoțită de o bunică. Metroul circulă cu viteză, ele se dezechilibrează. Scaunele ocupate de bărbați tineri, femei între două vârste, fete la vreo 30 ani. Nimeni nu le vede. Bunica o îndeamnă pe femeie să înainteze pe culoar. Eu le fac loc, le dau măcar locul meu în picioare în fața scaunelor, doar-doar s-o ridica cineva. Se ridică. Tot o femeie, de vârsta a doua. Normal.

Noi, ăștia care avem copii. Și copiii noștri care și ei vor avea copii. Cu toții vom ajunge niște moși și babe neputincioși. Cred că am chiulit cu toții când se preda compasiunea față de cei din jur. N-am putea noi mai bine să ne învățăm copiii, de preferat prin exemplul personal, că ăsta prinde cel mai bine, că putem face fapte bune fără vreun mare efort din partea noastră? Să încurajăm gesturile de acest gen, nu pentru că ar fi deosebite, ci pentru că sunt importante? Să punem indiferența la zid, nu să o acceptăm ca pe o realitate comodă? Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că într-o zi vom fi și noi ca cei pe care îi igorăm acum.

Creșă sau bonă. Povestea noastră.

Au trecut deja două luni de când Ioana merge la creșă și tatăl Ioanei s-a întors în câmpul muncii. Acum două luni eram în fribrilații, chinuiți de îndoieli, în fața deciziei deloc ușor de luat de a duce fetița în colectivitate sau de a angaja o bonă. 

În capul meu, povestea era clară. Soluția cea mai bună era să o dăm la creșă. Despre bone am auzit în proporție de 90 la sută povești de groază și semi-de-groază. Bonele lăudate sunt deja luate pe doi-trei ani, dacă nu mai mult. 

Cu toate astea, tatăl Ioanei, care a stat  în concediu cu ea după ce i-am predat eu ștafeta (1 an și 4 luni mumă-sa, 8 luni tacso- în felul ăsta nu am pierdut nici o lună din cei 2 ani de concediu creștere copil), afla și el fel de fel de povești. Întrucât mergea zilnic cu ea la același loc de joacă, a cunoscut acolo mai multe bone, ceea ce l-a încurajat să aleagă varianta asta. Părinții copiilor un pic mai mari decât Ioana pe care i-am cunoscut amândoi în cartier ne povesteau același lucru: au dat copilul la creșă, fie de stat, fie particulară. Invariabil copilul s-a îmbolnăvit, a făcut otită, o zi la creșă, o săptămână acasă, o zi la creșă, o săptămână antibiotic. Așa că au fost nevoiți să aleagă varianta bonă, mai o mătușă îndepărtată, mai o mamaie, mai o recomandare.
Îngrozit de perspectiva antibioticului, tatăl Ioanei s-a apucat să arvunească bone. Prima bonă care ne-a promis că vine- și încă la noi acasă, ceea ce însemna că ne puteam muta în sfârșit la noi acasă- ne-a lăsat cu fundul în baltă. Nici nu începuse, că a și început cu figuri. Că ea a înțeles că până la 4- până la 4 lucrează tatăl Ioanei, nu s-ar putea cumva teleporta ca la 4 sa fie instant în casă, pentru ca bona să termine programul? Nu. Noi îi spusesem clar de la început programul. N-am insistat cu doamna, începusem deja cu stângul.
Alte bone care păreau să fie ok, cu recomandări, erau deja luate. O doamnă din blocul de vizavi, care lucrase la grădiniță și părea să fie femeie cumsecade era nevoită să aibă grijă de tatăl ei, bătrân și bolnav, cu un picior fracturat recent. Nu aveam prea multe variante.
Și zilele treceau una după alta. În vară, tatăl Ioanei fusese la creșa de stat din cartier. Ioana era pe listă- deci am înscris-o cu aproximativ 8 luni înainte să meargă acolo. Și-a luat inima în dinți, a mers din nou la creșă, a lăsat-o pe Ioana 1 oră de probă cu copiii.
Peste două săptămâni, am mers împreună cu fetița. Prima ei zi de creșă. A plâns de a rupt când a văzut că asistenta șefă și cea de la grupă voiau să o ducă în sală. "Mami-tati! Mami-tati! Nana pa nu!" Mi s-au umplut și mie ochii de lacrimi. Le-am lăsat să o ia. A doua zi la fel, cu mai puține plânsete. A treia zi, iar bocetele de pe lume. A patra zi intra singura la grupă, cu biberonul în mână, ca o fetiță mare.
Primele două săptămâni tatăl Ioanei o lua la 12. Apoi a lăsat-o să doarmă acolo. Acum o ia mamaie, in jurul orei 4 jumătate.
De la primul contact cu copiii, au început mucii cei nesuferiți, tusea cea urâtă și rea, doamna boală care ne ține permanent în șah. A coincis și cu erupția ultimei măsele. Dar Ioana a făcut față cu brio. S-a luptat cu bolile, le-a dus pe picioare. Am fost la medic, exudate, multe siropuri de tuse, multe picături de nas, multe soluții de aerosoli. Am scăpat în schimb de antibiotic deocamdata, Doamne-ajută să nu facem cunoștință cu el prea curând, dacă s-ar putea niciodată!
Eu zic că merge lin. Mai bine de așa nu se putea. Nu am dat șpagă pentru înscrierea Ioanei la creșă, am mers pe varianta legală, cu înscriere din timp pe listă. Am dat un mărțișor, o bomboană, o cafea, astea da.
Lunar plătim 12 lei/zi mâncarea, opțional 15 lei dansuri, 15 modelaj și uneori teatru de păpuși. Ducem pamperși, un săpun lichid, 2 pachete de șervețele umede și 2 role de prosoape de hârtie. În primele dăți la teatrul de păpuși ținea mâinile la ochi, deci bani aruncați pe fereastra:)). Acum nu mai e cazul. Aduce săptămânal o figurină de la modelaj, danseaza de rupe în casă, așteptând să fac eu o figură pe care ea să o repete.
A început să ceară olița și să se bucure de succesul ei când o umple cu "pipi-caca". Azi dimineață am întrebat-o ce vrea, și ea mi-a răspuns: "ola".
Ole!

Vești

Am foarte multe postari în stadiul de draft, care mă așteaptă cuminți să le termin și să nu le mai țin doar pentru mine. 

Scriitorul de blog din mine este cel mai prolific seara. Gândurile mele nu se opresc niciodată, dar seara e momentul în care pun cel mai bine cap la cap frânturile pe care le notez-în cap- în timpul zilei.

Dar serile mele sunt monopolizate de Nana. Că-n restul timpului, munca, somnul (că tare mult mai trebuie să dorm ca să funcționez la parametri normali), și alte câteva activități extracurriculare îmi ocupa toată viața. 

Ioana frecventează creșa de două luni. Tatăl Ioanei a reînceput munca, într-un departament nou. Mama Ioanei merge zilnic la corporație. Mamaia Ioanei o duce pe Ioana la creșă în fiecare dimineață, apoi merge și ea la munca ei.

Fiecare cu biroul  lui. 

Chiar dacă-s mai prolifică seara, scriu dimineața. Vin mai devreme la birou, unde mă așteaptă un etaj întreg gol și liniștit, cu miros de cafea proaspăt făcută de femeile de serviciu.

Am să vă povestesc ce face Ioana la creșă. Despre mucii interminabili și mersul la medic. Despre cum am petrecut Paștele la țară (da, am fost la stână:)). 

Într-un episod viitor..
Update: Miroseam eu ceva aniversar, așa că m-am uitat în arhivă. Acum doi ani, mai exact ieri, scriam prima postare pe blog. La mulți ani înainte, dragul meu blog inconsecvent!